Jeremiah 15
1 „Domnul mi-a zis, în acest fel: „Chiar Moise și cu Samuel, Dacă în fața Mea ar sta, Eu nici atunci n-aș arăta Că aș fi binevoitor Față de-acest întreg popor. Să-l izgonești! Ducă-se-ndat’, Că Eu, de el, M-am săturat!
2 Și dacă îți va zice-apoi, „Dar unde să ne ducem noi?”, Tu le vei spune astfel: „Eu Spun doar ce zice Dumnezeu: „La moarte meargă – negreșit – Cel ce la moarte e sortit. La sabie, meargă acei Care sortiți sunt sabiei. La foamete meargă apoi Aceia care, dintre voi, La foamete au fost sortiți, Iar cei ce robi sunt hărăziți Au să se ducă în robie, Căci astfel trebuie să fie!”
3 Asupra lor, am pregătite Nenorociri mari a trimite. Nenorocirile acele, În număr, patru vor fi ele. Îi va ucide sabia, Și câinii îi vor sfâșia; Iar păsările cerului – Cu fiarele pământului – Au să-i mănânce, căci voiesc – În acest fel – să-i nimicesc.
4 De pomină-i voi face Eu, Printre popoare-a fi mereu, Din pricină că am văzut Toate pe câte le-a făcut – Chiar în Ierusalim – cel care, Pe Ezechia, tată-l are. El este-n Iuda împărat Și drept Manase e chemat.
5 Ierusalime, oare cine, Milă, mai are-acum, de tine? Cine să te mai plângă, oare? Sau cine mai este, sub soare, Să vină în a ta cetate Spre-a te-ntreba de sănătate?
6 „M-ai părăsit și M-ai uitat” – Domnul a zis. „‘Napoi ai dat. De-aceea, mâna Îmi va sta, Întinsă, împotriva ta, Căci vreau ca să te nimicesc! Sătul de milă, Mă vădesc.
7 Iată că am găsit cu cale, Să-i vântur, la porțile tale Și pe lopată am să-i iau, Căci să-i lipsesc de fii, Eu vreau. Am să îl pierd pe-al Meu popor, Căci este neascultător Și pentru că nu a urmat Drumul pe cari l-am îndreptat.
8 Decât nisipul mărilor, Numărul văduvelor lor Se-arată-a fi cu mult mai mare. Asupra mamei celei care A tânărului se vădește, Pustiitorul năvălește, În miezul zilei. O să cadă, Necazului și groazei, pradă.
9 Aceea care – s-a văzut – Șapte feciori că a născut, Iată, tânjește ne-ncetat Și își dă sufletul, de-ndat’. Deși încă e ziuă mare, Pe cer apune al ei soare. Ea are fața înroșită Și-i de rușine-acoperită. Pe cei ce vor mai rămânea O să-i mănânce sabia Vrăjmașilor, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”
10 „Vai, mamă care m-ai născut, Căci tu, pe mine, m-ai făcut Un om de ceartă și ocară, De pricini rele pentru țară! Nimic, la nimeni, n-am cerut Și nici nu dau cu împrumut, Dar totuși, blestemat sunt eu, De către toți ai mei, mereu!”
11 Domnul a spus: „Fii liniștit, Pentru că fi-vei fericit, În viitor. Am să-i silesc, Pe cei care te dușmănesc, S-ajungă-a se ruga de tine, Când timpul de necazuri vine!
12 Fierul poate înfrânge, oare, Fierul și cu arama care În miază noapte sunt aflate? Le-nfrânge, oare, el, pe toate?
13 Marea averea ce o ai, Comorile pe care stai – Pe toate – pradă-am să le dau! Despăgubiri nu am să iau, Pentru că ele vor fi date Pentru-ale tale mari păcate Și făr’delegi ce le-ai făcut Pe tot al tău întreg ținut.
14 Rob te voi duce ca să fii, Într-un ținut ce nu îl știi Și vei ajunge stăpânit De cei care te-au dușmănit, Pentru că iată, s-a aprins A Mea mânie ce s-a-ntins Asupră-vă, nimicitoare, Și nu aveți nici o scăpare!”
15 „Doamne, Tu știi tot, foarte bine! Aminte să-Ți aduci, de mine! Să mă răzbuni Doamne, voiesc, Pe cei care mă prigonesc! Nu mă lua, o Doamne mare, După-ndelunga Ta răbdare! Din a Ta pricină, acum, Sufăr ocara pe-al meu drum!
16 Cuvintele-Ți, când le-am primit, Îndată eu le-am înghițit, Căci bucuria și-o găsea, În ele-atunci, inima mea, Pentru că eu am fot numit După-al Tău Nume, negreșit, O Dumnezeu al tuturor, Precum și Domn al oștilor!
17 În adunare, n-am șezut Cu cei care au petrecut. N-am stat cu oamenii acei Ca să mă veselesc cu ei. Necontenit, singur, am stat, De-a Ta putere-nspăimântat, Căci de mânie m-ai umplut, Așa după cum Tu ai vrut.
18 De ce nu-mi încetează, oare, Această suferință mare? De ce îmi e așa de greu? De ce mă ustură, mereu, Rana aceasta înfocată Și nu poate fi vindecată? Doamne, acum, te-ntreb pe Tine: Oare să fii Tu pentru mine, Asemenea unui izvor Ce se vădește-nșelător, A căruia apă a secat?”
19 Domnul, apoi, a cuvântat: „Dacă te vei lipi de Mine, Are să-Ți meargă iarăși bine, Căci tu, din nou, loc vei avea, Atuncea, înaintea Mea. Dacă vei ști să despărțești Tot ceea ce de preț găsești, De cele despre care-ți zic Că nu pot prețui nimic, Numai atuncea vei vedea Cum că vei fi ca gura Mea. De-aceea, ei să facă bine Să se întoarcă iar, la tine. Nu tu, la oamenii acei Să te întorci, cumva, ci ei Caute-aproape a se ține Și să se-ntoarcă înspre tine!
20 Pentru popor, de bună seamă, Vei fi ca zidul de aramă. Cu tine-au să se războiască, Dar n-au cum să te biruiască, Pentru că Eu te însoțesc Mereu și-am să te izbăvesc. Așa va fi căci, negreșit, Domnul e cel care-a vorbit.”
21 „Iată ce fac: de toți cei răi, Din mâna vrăjmașilor tăi, Te scap și-am să te izbăvesc De cei care te asupresc!”