1Dar al pământului obraz, Pe care-acum este necaz, Nu va fi veșnic stăpânit De bezna ce l-a învelit. Așa după cum e știut Precum că fost-a – în trecut – Acoperită cu ocară, Mereu, a lui Zabulon țară Și-a lui Neftali, slava are – În vremurile viitoare – Să-nvăluie în lung și-n lat, Ținutul lângă mare-aflat, Peste Iordan. Ținutul lor E Galileea tuturor Popoarelor cari astăzi sânt Pe fața-ntregului pământ.
2Poporul care se vădea Că-n întuneric rătăcea, Iese din bezna cea deplină Și-acuma vede o lumină. Peste cei care se vădeau Că-n umbra morții locuiau, Iată – acuma – că răsare – Și-i scaldă – o lumină mare.
3Poporul Tău, Tu-l înmulțești Și bucurii îi dăruiești, Iar el se bucură, șezând În fața Ta, ca-n vremea când E seceriș; se veselește, Ca și când prada se-mpărțește.
4Căci jugul care l-a-nrobit, Toiagul care l-a lovit, Nuiaua care o avea Acela cari îl asuprea, Tu Doamne le-ai sfărmat de-ndată, Precum s-a întâmplat, odată, În ziua Madianului Și pace-ai dat poporului.
5Acuma dar, luați aminte: Aflați că orice-ncălțăminte Purtată-n luptă, iar apoi Orișice haină de război Ce-a fost în sânge tăvălită, Are să fie nimicită. Strânse vor fi toate-ntr-un loc Și arse au să fie-n foc.
6Căci un Copil ni s-a născut, Un Fiu – acum – a apărut, Iar al Său umăr o să fie Sprijin – mereu – pentru domnie. Acest Copil va fi chemat „Sfetnic”, precum și „Minunat”. Îl vor numi „Dumnezeu tare” Sau „Domn al păcii”, după care Va fi chemat – luați aminte – „Al veșniciilor Părinte”.
7Domnia Lui are să crească, Mereu, și are să-nflorească. Cu pace fără de sfârșit, Are să fie întărit Jilțul lui David, de domnie, Precum și-a lui împărăție, Pentru că fi-va sprijinită Prin judecată și-ntărită Printr-o neprihănire vie Care va ține pe vecie. Lucrul acesta, negreșit, Are să fie împlinit De râvna Celui cari, mereu, E al oștirii Dumnezeu.
8Domnul trimite un cuvânt Potrivnic, celor care sânt Din Iacov, iar cuvântu-acel Cădea-va peste Israel.
9Cuvântul fi-va cunoscut De-ntreg poporul, căci știut Va fi de cei ce se găsesc În Efraim sau locuiesc, Azi, în Samaria și care Spun cu mândrie și-ngâmfare:
10„Așa după cum am văzut, Sunt cărămizi cari au căzut, Dar au să fie-nlocuite Cu pietrele cele cioplite. Niște smochini au fost tăiați, Cari – din Egipt – au fost luați, Însă, cu cedri, mai apoi, Avem să-i înlocuim noi.”
11De-aceea, Domnul oștilor Va ridica-mpotriva lor Pe-ai lui Rețin vrăjmași, cu cei De care dușmăniți sunt ei.
12Căci Domnul îi va fi stârnit Pe Sirieni, în răsărit, Iar după-aceea – cum a spus – Pe Filistenii din apus. Aceștia îl vor ataca Pe Israel și-l vor mânca. Însă mânia Domnului Nu este stinsă. Brațul Lui Este de furie cuprins, Pentru că încă e întins,
13Căci nici poporul nu voiește Ca la Cel care îl lovește Să se întoarcă înapoi, Cătând pe al său Domn apoi.
14De-aceea, Domnul oștilor Are să smulgă din popor, Capul și coada de îndată, Urmând să fie aruncată Și trestia și ramul care E de finic, căci totul are Să se petreacă cu iuțeală, Doar într-o zi, fără-ndoială.
15(Iată, bătrânul din popor Și cel care e dregător Sunt „capul”. „Coada” se vădește Prorocul care-mpărtășește Numai minciuni, poporului.)
16Cei care sunt în fruntea lui – Și duc poporu-n rătăcire – Și cei care, cu bună știre, Se lasă-a fi povățuiți De toți acești nelegiuiți, Pierduți vor fi, pentru vecie.
17De-aceea, nici o bucurie Nu are Domnul de acei Care sunt tineri, între ei; Nici milă n-are de popor, De văduve și-orfanii lor, Căci sunt niște nelegiuiți, Sunt răi și toți sunt dovediți Precum că a lor gură știe Să scoată numai mișelie. Însă mânia Domnului Nu este stinsă. Brațul Lui Este de furie cuprins, Pentru că încă e întins,
18Căci răutatea ăstui loc Arde asemeni unui foc Care înghite mărăcini, Precum și tufele de spini, Lovind pădurea-n al său drum, ‘Nălțând din ea mari stâlpi de fum.
19Cuprinsă e de foc și pară, Acum, sărmana noastră țară, Căci al oștirii Dumnezeu S-a mâniat. Poporul meu E ars cu foc. Nimeni nu are, Pentru al său frate, cruțare.
20Deși – în dreapta – jefuiesc Cu toți, degrabă flămânzesc, Iar cei ce-n stânga au mâncat, Iată că nu s-au săturat.
21Astfel, Manase îl mănâncă Pe Efraim, Acesta, încă, Nu vrea – drept pradă – să se lase Și îl mănâncă pe Manase. La urmă se-nsoțesc și-apoi, Pe Iuda-l vor mânca cei doi. Însă mânia Domnului Nu este stinsă. Brațul Lui Este de furie cuprins, Pentru că încă e întins.