1Iată ceea ce-a prorocit Cel cari, Isaia, s-a numit. El se vădea a fi cel care, Părinte, pe Amoț, îl are. Isaia-n ceea ce vestise, Despre Ierusalim vorbise Și despre Iuda, arătând Ce fel de vremi vor fi urmând.
2În lungul drum al timpului, Muntele Casei Domnului Are să fie-ntemeiat Drept cel mai ‘nalt munte aflat Pe fața-ntregului pământ, Iar neamurile câte sânt, Se vor îngrămădi spre el.
3Toate popoarele – la fel – Spre munte, au să se grăbească Și-n acest fel au să vorbească: „Haideți cu toți să ne-adunăm Și către munte să plecăm, Căci e muntele Domnului! Să mergem dar, la Casa Lui, La Casa Celuia pe care, Drept Dumnezeu, Iacov Îl are! Haidem, ca să ne dea povețe Și-ale Lui căi să ne învețe!” Căci din Sion are să vie Legea și, după cum se știe, De la Ierusalim, Cel Sfânt, Își va trimite-al Său cuvânt.
4El are-a fi Judecător Al tuturor neamurilor. Va hotărî sorții pe care Îi vor avea multe popoare, Și-n felu-acesta, va fi pace. Din săbii, pluguri, își vor face; Iar fierul sulițelor are Să se prefacă în cosoare. Nici un popor nu va avea De gând, să scoată sabia, În contra altuia apoi, Căci nimeni nu va vrea război.
5Hai vino, tu, aceea care, Iacov, drept casă-n lume-o are, Ca să umblăm pe calea Lui Și în lumina Domnului!”
6Căci Dumnezeu Și-a părăsit Poporul, care s-a vădit A fi drept casa cea pe care, Iacov urmașe-n lume-o are, Pentru că el s-a alipit De idolii din Răsărit. Dedat e, la vrăjitorie, La fel ca acea seminție Cari e a Filistenilor. Apoi, cu ai străinilor Feciori, poporul s-a unit.
7Comoara lor n-are sfârșit, Căci aurul și-argintul sânt Grămadă, pe al lor pământ. Plină de cai, e țara lor Și-apoi numărul carelor Atât de mare se vădește, Încât nimeni nu-l socotește.
8De idoli, țara lor e plină, Pentru că oamenii se-nchină La lucruri care sunt știute Precum că sunt de mâini făcute.
9Cei mici vor trebui să știe Că scoborâți ei au să fie Și că smeriți vor fi cei cari Se dovedesc a fi mai mari. Cu toți să fie-ncredințați, Precum că nu vor fi iertați.
10„Intră în stânci și sapă până Te vei ascunde în țărână, Pătruns de frica Domnului Și de mărimea slavei Lui!”
11Omul – atunci – neîndoios – Își va pleca privirea-n jos, Iar semeția omului Precum și îngâmfarea lui Vor fi smerite, negreșit. Când acea zi va fi venit, Doar Domnu fi-va înălțat.
12Atunci se va fi arătat Cum că Domnul oștirilor E împotriva tuturor Celor cari mândri se vădesc Sau cari trufași se dovedesc; E împotriva celor care Doresc, mereu, doar înălțare. Aceștia fi-vor înfruntați Și vor ajunge-a fi plecați.
13E împotriva cedrilor Cei falnici și-a stejarilor Care sunt ai Libanului Și-asemeni ai Basanului;
14E împotriva munților Cei mari și a dealurilor Care, mereu, se semețesc Căci falnice se dovedesc;
15Potrivnic e turnurilor Și-asemenea zidurilor Care înalte se vădesc Și tot mereu se semețesc;
16E împotriva tuturor Corăbiilor mărilor Care în Tarsis sunt aflate Și-a lucrurilor minunate Care astfel au fost făcute, Încât sunt, la privit, plăcute.
17Mândria omului vădită, În acea zi, va fi smerită. Trufia lui nemăsurată, În acea zi, va fi plecată, Pentru că fi-va înălțat Doar Domnul nostru, ne-ncetat.
18Toți idolii aflați în țară, În ziua ‘ceea, au să piară.
19În peșterile cele-adânci, Care-s aflate printre stânci, Și-n crăpăturile pe care Fața pământului le are, Toți oameni au să voiască – Atunci – să se adăpostească, Mânați de frica Domnului Și slava măreției Lui, Căci Domnul are să pornească, Pământul, să îl îngrozească.
20În ziua ‘ceea, nimenea – Nevoie – nu va mai avea De idoli, căci vor fi zvârliți La șobolani și nimiciți Toți idolii cei cunoscuți, Din aur sau argint făcuți. Pradă a liliecilor, Vor fi idolii tuturor;
21În peșterile cele-adânci, Ce sunt aflate printre stânci, Și-n crăpăturile pe care Fața pământului le are, Toți oameni au să voiască – Atunci – să se adăpostească, Mânați de frica Domnului Și slava măreției Lui, Căci Domnul are să pornească, Pământul, să îl îngrozească.
22Să nu vă-ncredeți, niciodată, În oameni, pentru că ei – iată – În nări au numai o suflare. Ce fel de preț dar, omul are?