1„Atunci când, să-l tămăduiesc, Pe Israel, Eu Îmi doresc, Nelegiuirea cea pe care Neamul lui Efraim o are, Precum și răutatea toată Cari în Samaria-i aflată, Iată că – fără îndoială – Atuncea iese la iveală, Pentru că-n tot ce au lucrat, Doar vicleșug au arătat. Hoți-n lăuntru se adună, Mâna pe pradă ca să pună. Afară sunt doar cete cari Alcătuite-s din tâlhari.
2Ei, nici o clipă, nu gândesc, Precum că Eu Îmi amintesc De răutatea lor cea mare, Iar faptele cele cu care Se înconjoară, negreșit, Toate ‘nainte-Mi s-au suit!
3Cu răutatea ce-o vădesc, Pe împărat îl veselesc, Iar cu minciuni, pe-aceia cari Sunt căpitanii lor cei mari.
4Toți, preacurvari, s-au dovedit, Precum cuptorul încălzit De un brutar. Lemne, pe foc, El nu mai pune-apoi deloc, De când plămadă-a frământat Și până când s-a ridicat, Căci trebuință nu era Să mai ațâțe flacăra.
5În ziua celui așezat Asupră-ne, ca împărat, Se-mbolnăvesc aceia cari Sunt peste noi puși, drept mai mari, Din pricină că nu se dau În lături și că mult vin beau. Mâna, al nostru împărat, Cu batjocoritori, a dat.
6Asemenea unui cuptor, Ard inimile tuturor, Doar după curse. Noaptea toată, Mânia lor e ațâțată, Iar dimineața arde tare, Asemenea unui foc mare.
7Toți ard așa ca un cuptor; Astfel, judecătorii lor Sfârși-vor prin a fi mâncați Și cad toți ai lor împărați. Nici unul nu Mă ia în seamă, Pentru că nimeni nu Mă cheamă.
8Iată-l pe Efraim cum are A se vârî printre popoare. Ca și o turtă, el se-arată, Ce nu e-ntoarsă niciodată.
9Străinii, vlaga, i-o mănâncă Dar el nu își dă seama, încă. Vin bătrânețile și teama, Însă el tot nu își dă seama.
10Mândria Israelului Mărturisește-n contra lui. Cu toate-acestea, se vădește Că el nici nu se sinchisește Și nu se-ntoarce înapoi, La Dumnezeul lui, apoi! Chiar dacă fost-a pedepsit, Să-L caute, nu a voit!
11Tot Efraimul e o mică Precum și proastă turturică, Fără pricepere în ea, Căci a chemat Asiria Ca să îi vină-n ajutor, Cu neamul Egiptenilor.
12Dar oridecâteori se duce Și orisprece loc o s-apuce, Îmi întind lațul peste el, Și-am să-l dobor în acest fel, Ca păsările cerului. Peste întreg poporul lui, Necazuri am să-ngrămădesc Pentru că am să-i pedepsesc, Așa după cum, tuturor, Le-am spus, în adunarea lor.
13Vai! Vai, de oamenii acei! Vai, are-a fi atunci, de ei, Pentru că iată-i, fug de Mine! Asupra lor, pieirea vine, Căci necredință-au arătat Față de Mine, ne-ncetat. Aș vrea să-i scap, dar nu sunt buni, Căci împotrivă-Mi spun minciuni!
14Iată că strigătul nu vine Din inima lor, către Mine, Ci-n așternuturi doar, oftează Și se bocesc, mereu. Turbează, Căci numai grâu și must doresc Și-n contra Mea se răzvrătesc.
15Degeaba Eu i-am pedepsit Sau brațele le-am întărit, Căci împotriva Mea vădesc Precum că numai rău gândesc.
16Iată-i că se întorc ‘napoi, Dar nu la Cel Prea-Nalt. Apoi, Precum un arc înșelător, Se-arată-ntregul lor popor. Am hotărât ca toți cei cari Se dovedesc ai lui mai mari, Prin sabie, apoi, să cadă, În ale morții gheare, pradă, Din pricina vorbirii lor – A îndrăznelii vorbelor – De râs, când se vor fi făcut, În al Egiptului ținut.”