1„Întâiul legământ de-atunci, Avea și el, multe porunci, Prin care să se rânduiască Lucrarea cea dumnezeiască, Și-un pământesc locaș sfânt care Se folosea pentru-nchinare.
2Într-adevăr, cum am văzut, Un cort, în urmă, s-a făcut. În două, el era-mpărțit; Partea din față s-a numit Drept „Locul Sfânt”. Aici ședea Sfeșnicul, masa, iar – pe ea – Fusese pâinea Domnului, De punere-naintea Lui.
3În spate – după o perdea – „Locul prea sfânt” se întindea.
4Aici fusese așezat Altarul, care-a fost lucrat Din aur și s-a folosit Pentru tămâie. Negreșit, Alăturea altarului, Chivotul legământului Era, de-asemeni, așezat – Și el, în aur, ferecat. Un vas de aur s-a adus – Cu mană – și-n chivot s-a pus. Toiagul lui Aron – la fel – Acolo a fost pus și el; Toiagul cari înfăptuise Minuni, atuncea înfrunzise. Tot în chivot, s-a mai aflat Și legământul încheiat De Dumnezeu – precum a zis – În tablele de piatră scris.
5Deasupra, heruvimi erau – Ai slavei – cari acopereau, Capacul ispășirilor, Cu umbrele aripilor. Nu este timpul potrivit Ca să vorbim amănunțit, Despre aceste lucruri, care Știute sunt, de fiecare.
6Deci, după ce s-a întocmit Totul, precum s-a poruncit, Vin preoții care slujeau La cort. Aceștia pătrundeau, În interiorul cortului, În prima încăpere-a lui.
7În cea de-a doua, voie are – Să intre – doar preotul mare, O dată-n an, și nu oricum, Ci sânge-având, cu el acum, Ca să-l aducă, negreșit, Pentru păcatul săvârșit De sine însuși, după care, Pentru întreaga adunare – Pentru păcatele găsite Din neștiință-nfăptuite.
8În felu-acesta, ne-ncetat, Duhul Cel Sfânt ne-a arătat Că încuiată se găsea Calea aceea ce ducea Spre Locul cel „prea sfânt” chemat, Căci în picioare s-a aflat, Încă, întâiul cort, făcut De Moise, de la început.
9Aceasta-i o asemănare Cu vremile de-acum, în care, Daruri și jertfe se aduc, Însă, acestea nu îl duc, Pe cel cari astfel se închină, Spre a atinge o deplină Desăvârșire, potrivită Cu cea care este dorită De al său cuget, negreșit.
10Acestea, doar s-au dovedit Porunci ce-s asemănătoare, Cu toate cele privitoare La multe feluri de mâncări, La sărbători și la spălări, Pân’ la o vreme anumită, Ce spre-ndreptare-i hărăzită.
11Însă Hristosul a venit, Ca Mare Preot, negreșit, Al bunurilor viitoare, Trecând prin acel cort mai mare, Precum și mai desăvârșit, Căci nu-i de mâini înfăptuit Și nu ține de-această fire, Că nu e din a ei zidire, Întrucât ele nu-s totuna.
12Odată pentru totdeauna, Hristosul nostru a intrat, În Locul cel „prea sfânt” chemat, Și n-a dus sânge de vițel Și nici de țapi. Acolo, El, Cu al Său sânge a intrat, După ce-ntâi a căpătat O veșnică răscumpărare.
13Căci dacă acel sânge care Se-arată-a fi al țapilor – Și-asemeni, al taurilor – Și-apoi, cenușa adunată Din vaca cea de jertfă dată, Stropite peste cei aflați Plini de păcate și-ntinați, Face să li se curățească Trupul și-astfel, să se sfințească,
14Cu-atât mai mult – neîndoios – Sângele Domnului Hristos Care, prin Duhul Cel de Sus, Pe Sine Însuși S-a adus Ca și o jertfă nepătată, Ce pentru Dumnezeu e dată, Va curăța, necontenit, Al vostru cuget – negreșit – De fapte moarte, ca apoi, Nestingheriți, să puteți voi, Numai pe viul Dumnezeu, În urmă, să-L slujiți, mereu!
15Tocmai de-aceea – fraților – Iisus este mijlocitor, Pentru acest nou legământ, Iar toți aceia care sânt Chemați să ia în stăpânire Nepieritoarea moștenire Care li s-a făgăduit – Și care au păcătuit Sub legământul încheiat Întâi – acum au căpătat, Prin moartea Lui, răscumpărare, Pentru-a lor vină, și iertare.
16Într-adevăr, unde-i aflat Un testament, a existat Și cel care l-a întocmit Și care-n urmă, a murit.
17Un testament putere are, Doar după moartea celui care L-a întocmit. Cât el trăiește, Fără putere, se vădește.
18De-aceea, și la început, Întâiul legământ făcut, Cu sânge numai s-a vădit Că a putut a fi sfințit.
19Într-adevăr, este știut Că în ăst fel, Moise-a făcut, Căci el – după ce a sfârșit, Porunca Legii de rostit, Către poporul adunat – Sânge, s-a dus și a luat, De la vițeii dăruiți Și de la țapi ce-au fost jertfiți; Cu apă, l-a amestecat, Isop apoi a mai luat, Precum și lână stacojie, Pentru că trebuia să fie Stropită-ntreaga adunare, Cu toate-acestea, după care, Mai trebuia a fi stropită Și cartea ce a fost citită.
20După ce toate le-a-mplinit, Aste cuvinte le-a rostit: „Sângele-acesta, pe pământ, Pecetluiește-un legământ Care-i de Dumnezeu făcut, Cu voi, așa precum a vrut.”
21De-asemenea, el a stropit, Cortul, cu sângele primit, Și toate vasele pe care, Acesta-n slujba sa, le are.
22Iar după Lege-i arătat Că tot aproape-i curățat, Cu sânge doar. Fără vărsare De sânge, nu este iertare.
23Dacă aici, jos, pe pământ, Aceste lucruri care sânt Doar niște chipuri ce-amintesc De cele care se găsesc În ceruri, fost-au curățate, Atuncea și cele aflate În ceruri, trebuiau să fie Aduse la o curăție, Prin jertfe care-s mai înalte Decât se-arată celelalte.
24Hristos – să știe fiecare – Că nu-ntr-un loc de închinare, Făcut de om, S-a așezat, Ci El, în ceruri, a intrat, Unde, la Dumnezeu apoi, Avea a merge, pentru noi.
25N-a trebuit ca să se ducă Și-apoi, pe Sine, să Se-aducă Drept jertfă, pentru fiecare, De multe ori, ca și cel care Ca preot mare a intrat În Locul cel „prea sfânt” chemat – Odată-n an – având, cu el, Sânge de țap, ori de vițel – Deci sânge cari nu e al lui, Ci e a animalului Ce, înadins, a fost jertfit –
26Pentru că ar fi trebuit Să pătimească, ne-ncetat, De când lumea s-a-ntemeiat. Pe când acum, când a venit – Iată – al vremilor sfârșit, O dată doar S-a arătat Să șteargă orișice păcat, Drept jertfă când S-a dăruit.
27Și după cum e rânduit Ca orice om să moară-o dată Și-apoi se face-o judecată,
28Și cu Hristos a fost la fel: O dată, S-a dat jertfă El Și ale multora păcate, De către El, au fost purtate. Apoi, El o să vină iară, Să Se arate-a-doua oară – Nu cu privire la păcat – Ci doar pentru a le fi dat Celor ce-așteapăt-a Lui venire, Darul – adică mântuire.”