Hebrews 11— BIV2014

¹„Credința noastră e vădită O-ncredințare neclintită, O-ncredere nespus de mare, În toate lucrurile care, Acuma, nu pot fi zărite, Fiind numai nădăjduite.

²Doar prin credință, cum se știe, Primit-au bună mărturie Cei din vechime, ne-ncetat, Pentru că-n ea, ei au umblat.

³Iată, doar prin credință, noi Ajungem a pricepe-apoi, Că lumea, că acest pământ, Prin al lui Dumnezeu Cuvânt, S-au pomenit a fi făcute. Din lucrurile nevăzute, Putem acuma, de a crede, Că s-a făcut tot ce se vede.

⁴De-asemeni, numai prin credință, Abel a dobândit putință, Jertfă mai bună, să Îi dea, Lui Dumnezeu, decât avea Cain să-I aducă. Astfel, el, Pentru că a făcut astfel, O mărturie a primit, Precum că e neprihănit, Căci Dumnezeu a acceptat Darul pe care el l-a dat. Măcar că, mort, el se găsește, Prin ea, și astăzi, ne vorbește.

⁵Tot prin credință, e luat Enoh, din lume și mutat, Să nu mai vadă moartea – el, Mutat, de Dumnezeu, astfel, De nimeni n-a mai fost găsit. Mai înainte, a primit O mărturie, că, plăcut, Lui Dumnezeu, el s-a făcut, Și-abia apoi, a fost mutat.

⁶Fără credință, niciodat’, Nimeni, plăcut, Lui, n-o să-I fie. Cine se-apropie, să știe, Că trebuie-a crede mereu, Că El este, că Dumnezeu Îl răsplătește pe cel care Îl caută, fără-ncetare.

⁷Cu Noe s-a-ntâmplat la fel: Tot prin credință-atunci când el, De Dumnezeu fost-a-nștiințat Despre ce-avea a fi urmat – Adică despre lucrul care Era, încă, în depărtare, Lucruri care nu se vedeau Pentru că-n viitor erau – De-o teamă sfântă însoțit, El, un chivot, a construit, Prin care, casa, și-a scăpat. Prin crezul ce l-a arătat, Pământul fost-a osândit, În timp ce el a moștenit Neprihănirea minunată, Cari prin credință este dată.

⁸Tot prin credință, a plecat Avram, când Domnul l-a chemat, În locul pe care-l avea, În stăpânire, să îl ia. El n-a avut, deci, nici o știre, De viitoarea moștenire, Dar L-a crezut, cu-adevărat, Pe Dumnezeu, și a plecat, Așa precum i s-a cerut, Făr’ ca nimic să fi știut.

⁹În felu-acesta, a venit În locul cari, făgăduit, I-a fost, și-apoi, s-a așezat, În corturi. Ca și el a stat Isac și Iacov cari, astfel, Erau moștenitori cu el, Întru acea făgăduință Ce se făcuse prin credință.

¹⁰Avram este acela cari, Cetatea cu temelii tari, A așteptat-o, ca să vie, A cărei meșter – cum se știe – E Dumnezeu dar, fraților – El meșter e și ziditor.

¹¹Tot prin credința arătată, Sara – cu vârstă-naintată – Putere-ajuns-a să primească, Să poată ca să zămislească, Crezând, astfel, că, negreșit, Cel care a făgăduit E credincios, neîncetat.

¹²De-aceea, dintr-un om aflat Aproape mort, s-a zămislit Sămânța care s-a sporit Ca stelele cerurilor Și ca nisipul mărilor.

¹³Oameni-aceștia au trăit Și, în credință, au murit, Chiar dacă nimeni nu primise Ceea ce se făgăduise. Ei, aste lucruri, le-au văzut, Din depărtare, și-au putut Să le ureze doar, de bine, Mărturisind la orișicine Că sunt străini pe-acest pământ, Că simpli călători, ei sânt.

¹⁴Cei care, astfel, au vorbit, Ne-au arătat clar, lămurit, Că ținta căutărilor, Este o patrie a lor.

¹⁵Dacă, cumva, s-ar fi gândit La cea din care au ieșit, Ar fi avut vreme apoi, De a se-ntoarce, înapoi.

¹⁶Dar ei voiau, mâna să pună Pe-o patrie – cu mult mai bună – Cari nu-i o țară pământească, Ci e o patrie cerească. De-aceea, nici lui Dumnezeu Nu-I e rușine ca, mereu, Să fie Dumnezeul lor, Aflat în fața tuturor, Și o cetate-a pregătit, Pentru ai săi, El, negreșit.

¹⁷Avram, tot prin credința lui, Jertfă-i aduse Domnului, Chiar pe Isaac, când Cel de Sus, La o-ncercare, l-a supus. El a primit, cu bucurie, Făgăduința c-o să fie Tată și-apoi, a trebuit – Pe singurul său fiu, primit – Drept jertfă, Domnului, să-l dea!

¹⁸El, cel cărui i se spunea Că „În Isaac, vei căpăta Sămânța care-ți va purta Numele-n veac!” Dar s-a gândit

¹⁹Că Dumnezeu e, negreșit, Cel care poate să lucreze Și chiar pe morți să-i învieze. Cu-ncredere, pot spune-apoi, Că și-a primit fiu-napoi, De parcă, cu adevărat, Din morți, fusese înviat.

²⁰Tot prin credința arătată, Isac a dăruit odată, Lui Iacov, și-apoi lui Esau – Care feciori ai săi erau – Câte o binecuvântare Cari, lucrurile viitoare, Le avusese în vedere.

²¹Tot prin credință, Iacov cere Să-i fie-aduși pruncii pe care, Al său fecior – Iosif – îi are. ‘Nainte de a fi murit, Nepoți-aceștia au venit, Iar el i-a binecuvântat Și la sfârșit, „s-a închinat, Pe-al său toiag, stând sprijinit”.

²²Tot prin credință, a vorbit Iosif, când s-a apropiat Sfârșitul său, și-a arătat Că, din Egipt, Israel, iară, Urmează a fi scos afară. Pentru-acea vreme viitoare, A dat porunca privitoare La ale sale oase-aflate, La Egipteni, înmormântate.

²³Tot prin credință-a fost ținut Moise, ascuns, când s-a născut, De-ai săi părinți – ei îl vedeau, Că e frumos și nu erau Speriați de ce porunci a dat, Atuncea, marele-mpărat.

²⁴Tot prin credința lui cea tare, Moise – când se făcuse mare – Numit să fie, nu a vrut, Drept fiu pe care l-a avut Fata-mpăratului – cea care Pe Faraon, tată, îl are –

²⁵Ci, mai degrabă, a dorit Ca și el să fi suferit, Cu tot poporul Domnului, Decât de-ale păcatului Plăceri de-o clipă, să fi vrut, Parte, atunci, de-a fi avut.

²⁶Ocara lui Iisus Hristos, O socotea, neîndoios, O mult mai mare bogăție, Decât ar fi putut să fie Averile Egiptului; Țintă privit-au ochii lui, Către acea răsplată mare Care, din ceruri, va apare.

²⁷Din al Egiptului ținut, Fără ca să se fi temut De împărat, el a ieșit, Tot prin credință, negreșit; De neclintit, s-a arătat A fi, în ea, neîncetat, De parcă el L-ar fi văzut, Pe Cel ce este nevăzut.

²⁸Tot prin credință, a păzit El, Paștele, și-a folosit Stropirea sângelui; astfel, Nimicitorul – pe acel Care era întâi născut – Să îl lovească, n-a putut.

²⁹Prin marea Roșie, poporul Putut-a trece, cu piciorul, Tot prin credință, și-a umblat, Prin ea, la fel ca pe uscat; Iar Egiptenii cari veneau Din spate și îi urmăreau Cu furie, dezlănțuiți, De ape fost-au înghițiți.

³⁰Tot prin credință, a căzut Și zidul pe cari l-a avut Cetatea Ierihonului, Pe când poporul Domnului, O săptămână încheiată, L-a ocolit. De-asemeni, iată,

³¹Tot prin credință, a trăit Curva Rahav și n-a murit În clipa-n care, nimiciți, Fuseseră cei răzvrătiți, Căci găzduise – prin credință – Iscoade, cu bunăvoință.

³²Ce mai putem să zicem noi? Căci nu mi-ajunge timpu-apoi, Dacă aș vrea ca să vorbesc De Ghedeon, să-l pomenesc Și pe Samson, ori pe Barac Sau referire – dacă fac – Și la Ieftaie, Samuel, La David și proroci, la fel!

³³Ei, prin credința ce-au vădit, Împărății au cucerit; Mereu, dreptate au făcut; Apoi, închise, le-au ținut, Leilor, gura și au stins

³⁴Puterea focului aprins; De sabie, ei au scăpat, De multe boli s-au vindecat, Viteji luptat-au în război Și au gonit vrăjmași-apoi.

³⁵Femeile, vii și-au primit, ‘Napoi, pe cei ce le-au murit; Unii n-au vrut să se supună, Căci o-nviere, mult mai bună, Au urmărit să dobândească, Și-atunci, n-au vrut ca să primească, Deloc, să fie izbăviți, Răbdând să fie chinuiți.

³⁶Alții, batjocuri, au răbdat, Lanț și bătăi au căpătat Și au ajuns că, la sfârșit, Și temniță au suferit.

³⁷Unii, cu pietre-au fost loviți, Alții sfârșit-au chinuiți, Unii, la moarte, au fost dați, Fiind în două-apoi tăiați, Cu fierăstrăul. Au murit De sabie, au pribegit Doar cu cojoace îmbrăcați, În piei de capre-nfășurați, În lipsuri mari, mereu munciți, De toată lumea prigoniți.

³⁸Ei – cei de care nu se-arată Vrednică-a fi lumea vreodată – Doar prin pustiu au rătăcit, Prin munți și peșteri s-au pitit, Prin crăpăturile pe care, Pământu-n scoarța s-a, le are.

³⁹Aceștia toți – dragii mei frați – Măcar că fost-au lăudați Pentru credință, n-au primit Ceea ce s-a făgăduit,

⁴⁰Pentru că Dumnezeu avea, În planul Său, ca să ne dea Ceva mai bun, iar fără noi, Să nu mai poată ei, apoi, S-ajungă singuri la-mplinire – Adică la desăvârșire.”