Ezekiel 8
1 Era anul al șaselea. Luna a șasea începea, Căci n-apucase să apună, Încă, a cincea zi, din lună. În vremea ‘ceea, mă aflam În casă, iar în jur aveam Pe toți bătrânii cei pe care Neamul lui Iuda îi mai are. Asupra mea, simțit-am eu, Precum că Domnul Dumnezeu Și-a lăsat mâna. M-am uitat
2 Și iată că am observat Un chip care, la-nfățișare, Asemeni unui om apare. Din jurul coapselor, în jos, Era un foc, neîndoios; Iar de la coapse-n sus, părea A fi ceva ce strălucea, Putând a fi asemuită Doar cu arama lustruită.
3 El a întins, ceva, spre noi – Ca și o mână – iar apoi, M-a apucat cu mâna Lui, Chiar de zulufii capului. Duhul – atuncea – m-a răpit Și de îndată am simțit Precum că sunt luat pe sus, Între pământ și cer, și dus Spre înălțimile cerești Și-n viziuni dumnezeiești, Ierusalimul l-am văzut. În felu-acesta, am putut S-ajung la poarta cea pe care Curtea din interior o are. Poarta – acolo așezată – Spre miazănoapte-i îndreptată. Idolul care se vădea Al geloziei, se găsea În acel loc. El e cel care Stârnise gelozia mare A Domnului. Priveam, când iată,
4 Slava aceea minunată, A Domnului lui Israel, Venit-a în locul acel, Așa după cum o știam, Pe când în vale mă aflam.
5 În urmă, glasul Domnului Îmi zise: „Fiu al omului, Ridică-ți ochii, te rotește Spre miazănoapte și privește!” Când ochii mi i-am ridicat, Spre miazănoapte m-am uitat, Iar idolul ce se vădea Al geloziei, se găsea La miazănoapte, la intrare, În fața ușii porții care ‘Nainte-i e, altarului.
6 El zise: „Fiu al omului, Vezi ce fac ei? Vezi cât de mari Sunt urâciunile pe cari Le săvârșește Israel, Spre a mă-ndepărta, astfel, De sfântul Meu locaș? Ce crezi? Să știi, însă, că ai să vezi Și alte urâciuni pe cari Le fac și sunt cu mult mai mari!”
7 M-a dus, apoi, la poarta care Închide a curții intrare. O gaură, am observat, Când la perete m-am uitat.
8 El zise: „Fiu al omului, Sapă în piatra zidului!” Făcut-am cum mi-a poruncit Și-n zid, o ușă am găsit.
9 „Intră”– mi-a zis El – „și-ai să crezi Atuncea când ai să le vezi, Ce urâciuni mari săvârșesc Ei, când – aici – se întâlnesc!”
10 Am deschis ușa și-am intrat În acel loc și m-am uitat. Atunci, văzut-am, cu stupoare, Chipuri ce sunt de târâtoare, De dobitoace și, la fel, Toți idolii lui Israel, În chip măiestru zugrăviți, Pe toți pereții răspândiți.
11 În a lor față, se aflau Mai mulți bătrâni, care erau Din Israel. În număr deci, Se ridicau la șaptezeci. În al lor mijloc se vădea Că se afla Iazania Cari, lui Șafan, îi e fecior. În mâinile bătrânilor, Cădelnițele fumegau. În acest fel, nori groși scoteau, Mereu, cădelnițele-acele, Căci se ardea tămâie-n ele.
12 Atuncea, glasul Domnului Îmi zise: „Fiu al omului, Oare acuma, ai văzut Ce fel de lucruri au făcut Bătrânii casei cea pe care Neamul lui Israel o are? Văzut-ai tu, ce săvârșeau, În întuneric când ședeau, În ale lor odăi spoite Cu chipurile zugrăvite? Fac astfel, pentru că își zic: „Domnul nu va vedea nimic, Pentru că El a părăsit Această țară, negreșit!”
13 El mi-a mai zis: „Iată, să crezi Că încurând tu ai să vezi Și alte urâciuni pe cari Le săvârșesc și-s mult mai mari!”
14 M-a dus, apoi, la poarta care E ridicată, la intrare, La Casa Domnului, aflată Spre miază noapte îndreptată. Chiar în apropierea ei, Eu am văzut niște femei. În acel loc se adunau Și, pe Tamuz, ele-l plângeau.
15 În urmă, zise glasul Lui: „Văzut-ai, fiu al omului? Dar ai să vezi urâciuni cari Se vor vădi cu mult mai mari!”
16 M-a dus, în urmă, de îndată, În curtea înăuntru-aflată – Curte a casei Domnului. În fața ușii Templului – În locul ce se află chiar Între pridvor și-ntre altar – Eu am văzut mai mulți bărbați Că la un loc sunt adunați. Cei care-acolo se aflau, Cam douăzeci și cinci, erau. Acea mulțime, am văzut Cum că cu dosul a șezut Spre Templu și că a privit, Cu fața, înspre răsărit, Căci toți erau închinători, În fața soarelui, în zori.
17 Apoi, îmi zise glasul Lui: „Văzut-ai, fiu al omului? Pentru-a lui Iuda casă, oare, A fi puțin lucru, îți pare, Toate pe câte le-ai văzut, Că ei, aicea, le-au făcut? Țara mai trebuie să fie, Umplută-apoi, cu silnicie? Mai trebuie făcut ceva, Să Mă mai mânie, cumva? Iată că ei, în acest ceas, Și-apropie ramul, de nas!
18 De-aceea, voi lucra și Eu, Doar cu urgie. Ochiul Meu, Loc pentru milă, în el, n-are Și n-au să capete-ndurare. Degeaba vor striga, mereu, Pentru că n-am să-i ascult Eu.”