1Apoi, cuvântul Domnului
2Îmi zise: „Fiu al omului, Privește munții cei pe care Neamul lui Israel îi are. Acelor munți să le vorbești Și-n contra lor să prorocești.
3Vorbește-le în acest fel Și zi: „Munți ai lui Israel, Iată cuvântul Domnului Ce l-am adus din partea Lui! Așa vorbește Dumnezeu Acuma dar, prin glasul meu, Spre dealuri, văi și văgăuni, Spre munți și spre-ale lor genuni: „Vă voi trimite sabia Și-am să vă nimicesc cu ea.
4Altarele – de voi zidite – Au să vă fie pustiite, Iar stâlpii ce sunt închinați Doar soarelui, vor fi tăiați. În fața idolilor lor, Ai voștri oameni pieri-vor.
5După ce le voi face-astfel Copiilor lui Israel, Pun trupurile morților În fața idolilor lor, Căci lângă-altare, Eu voiesc, Oasele să vă risipesc.
6În orice loc voi vă găsiți – Oriunde o să locuiți – Cetățile vă nimicesc. De-asemenea, vă pustiesc Și înălțimile pe care Le-ați ridicat. Zdrobesc altare Și au să zacă părăsite, Pentru că fi-vor pustiite. Idolii vă vor fi sfărmați, Iar stâlpii ce sunt închinați În cinstea soarelui, zdrobiți Ajunge-vor și nimiciți. Lucrările, de voi zidite, Vor fi, cu toate, nimicite.
7În al vost’ mijloc, au să cadă Oamenii voștri, morții, pradă. În acest fel, veți ști mereu, Că Eu sunt Domnul Dumnezeu.
8Dar voi lăsa o rămășiță, Ieșită din a voastră viță. De sabie, va fi cruțată, Atunci când fi-va-mprăștiată Printre popoarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ.
9Aceia cari au să trăiască, De Mine au să-și amintească În mijlocul neamurilor, Pe unde rămășița lor Are să fie izgonită Și va ajunge-a fi robită. Am să zdrobesc, în acea țară, Inima lor cea preacurvară – Cari necredință a vădit – Și ochii lor care-au curvit Cu idolii ce i-au avut. Scârbă li se va fi făcut, Din pricina păcatelor, Precum și-a urâciunilor Pe care ei le-au săvârșit.
10În felu-acesta, negreșit, Ei au să știe tot mereu, Că Eu sunt Domnul Dumnezeu Și nu degeaba am lăsat Tot răul ce i-a apăsat.”
11Al nostru Domn și Dumnezeu Mi-a zis așa: „Bate mereu, Din mâini și din picioare-apoi, Și strigă: „Vai! Vai, pentru noi!” Din pricina acelor rele Și-a urâciunilor acele Făcute de casa pe care Neamul lui Israel o are, Casă ce va cădea lovită De sabie și nimicită Va fi de ciumă, de nevoi Și de al foametei șuvoi.
12Cel cari departe-o să se ție, Ucis de ciumă o să fie. Pe cel ce-aproape o să stea, O să-l ucidă sabia. Al foamei colți au să se-arate Pentru cel care, în cetate, Rămâne-va, pentru că – iată – Ea o să fie-mpresurată. Așa-Mi voi potoli mânia Și Îmi voi domoli urgia.
13Când ai voști’ oameni au să cadă, În al vost’ mijloc, morții, pradă, Când morții voști’ vor fi aflați Printre altare-mprăștiați Și printre toți idolii lor Pe culmile dealurilor, Pe munți-nalți și semețiți Sau sub copacii înverziți, Precum și sub acei stejari, Stufoși, cu ramurile mari – Adică unde își ardeau Tămâia ce o aduceau, Prin care, un miros plăcut, Pentru-ai lor idoli au făcut – Atuncea doar, vor ști că Eu Sunt al lor Domn și Dumnezeu.
14Al Meu braț amenințător Îl voi întinde-n contra lor, Pentru că vreau ca să le fie, Țara, deșartă și pustie – Chiar din pustie începând, Până la Dibla ajungând – Oriunde am să îi zăresc Că locuință își găsesc. Atuncea doar, vor ști că Eu Sunt al lor Domn și Dumnezeu.”