Ezekiel 33
1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului, Vorbește fiilor pe care, Acum, al tău popor îi are Și spune-le: „Când veți vedea Că voi aduce sabia Peste vreo țară, iar acei Cari sunt locuitori ai ei, Pe cineva, alege-vor Să-l pună drept străjer al lor,
3 Iar dacă omul va vedea Precum că vine sabia – Ca să lovească-n țara lor – Și-l înștiințează pe popor, Sunând din trâmbiță, acel
4 Ce-aude când, semn, va da el, Însă apoi nu se ferește Iar sabia îl nimicește, El însuși este vinovat Și sângele ce s-a vărsat – Deci chiar sângele omului – Cădea-va peste capul lui.
5 Deci dacă el a auzit Semnalul, dar nu s-a ferit, Atunci sângele omului Cădea-va peste capul lui. Dar dacă omul se ferește, Atuncea viața-și izbăvește.
6 Dacă străjerul va vedea Precum că vine sabia – Ca să lovească-n țara lor – Și nu dă semn, pentru popor, Din trâmbiță, să se ferească Și viața să și-o izbăvească, Omul pe care va cădea Și o să-l taie sabia Are să moară, negreșit, Pentru păcatul săvârșit, Dar am să cer sângele lui, Din mâinile străjerului.”
7 Tu, fiu al omului, ești cel Pus drept străjer, în Israel. Vei asculta cuvântul Meu, Pentru că trebuie, mereu, Să înștiințezi casa pe care Neamul lui Israel o are.
8 Când celui rău, Eu am să-i zic: „Tu ai să mori!”, însă nimic Nu-i spui, ca să-l întorci apoi, Din a lui cale rea, ‘napoi, Răul acela – negreșit – Piere căci e nelegiuit, Dar al lui sânge, să știi bine Că îl voi cere de la tine.
9 Dar dacă tu, însă, vei pune În fața lui, ce îți voi spune, Iar el – din calea rea – apoi, Nu se întoarce înapoi, Are să moară, negreșit, Pentru că e nelegiuit, Însă nevinovat tu ești Și sufletul ți-l mântuiești.
10 De-aceea, fiu al omului, Să-i spui așa, poporului Lui Israel: „Bine-ați zis voi: „Păcatul nostru-i peste noi. Din a lui pricină, noi știm Că am ajuns ca să tânjim; De-aceea, cum putem, apoi, Să mai trăim, acum, și noi?”
11 Tu spune: „Cel care, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, A zis: „Pe viața Mea! Nu vreau, Pe păcătos, morții, să-l dau, Ci să se-ntoarcă înapoi, Din calea lui, trăind apoi! Întoarceți-vă și cătați, Pe calea rea, să nu călcați! De ce vrei ca să mori, astfel, Tu, casă a lui Israel?”
12 De-aceea, fiu al omului, Spune așa poporului: „Neprihănirea cea pe care Omul neprihănit o are, Nu poate să îl mântuiască, De are să păcătuiască. De-asemenea, nici omul rău Nu cade sub păcatul său, În ziua-n care, înapoi, Din calea rea, se-ntoarce-apoi. Nici omul cel neprihănit Nu va putea fi mântuit, Căci nu-i lăsat ca să trăiască, Dacă o să păcătuiască, În ziua-n care, se-nțelege, Făcut-a o fărădelege.
13 Când zic celui neprihănit, Cum că trăiește, negreșit – Dar el se-ncrede-mpins de fire Doar în a lui neprihănire Și astfel nu se mai sfiește, Nelegiuiri, când săvârșește – Neprihănirea arătată, La început, va fi uitată, Iar din nelegiuirea lui, Vine pieirea omului.
14 Dar dacă-i zic omului rău: „Pieri-vei!”, iar din drumul său, Se-ntoarce și va fi făcut Doar ce e bine și plăcut,
15 Dacă zălogul, înapoi, Are ca să îl dea apoi, Dacă întoarce, negreșit, Tot ceea ce el a răpit, Dacă va ține-acea povață Cari dătătoare e de viață, Dacă apoi se străduiește Și făr’delegi nu săvârșește, Atunci nu piere omu-acel, Ci va trăi, în acest fel.
16 Căci toate ale lui păcate, De pân’ atunci, vor fi uitate. Omul acela a făcut Ce este bine și plăcut Și va trăi în acest fel, Prin lucrul bun făcut de el!”
17 Fiii poporului pe care Neamul lui Israel îi are, Aud că spun, mereu, că „Nu-i Dreaptă, cărarea Domnului!” Dar mai degrabă, calea lor – Calea ăstui întreg popor – A fi nedreaptă s-a vădit!”
18 Dacă cel ce-i neprihănit Își va lăsa neprihănirea, Înfăptuind nelegiuirea, Pentru că a păcătuit, Are să moară, negreșit.
19 Dar dacă, cel rău, înapoi, Din calea rea se-ntoarce-apoi – Și dacă el va fi făcut Ceea ce-i bine și plăcut – Din astă pricină, firește Că acel om, apoi, trăiește!
20 Pentru că voi ziceți că: „Nu-i Dreaptă cărarea Domnului!”, Am să vă judec, mai apoi, Pe fiecare dintre voi, După al său umblet. Astfel, Îl judec Eu, pe Israel!”
21 Din anu-al doisprezecelea, A zecea lună începea, Căci n-apucase să apună, Încă, a cincea zi din lună, De când ajunse ca să fie Luat poporul în robie. Un om, atunci, mă căutase, Căci din Ierusalim scăpase. Omul acela a venit La mine și-astfel mi-a vorbit: „Ascultă ce-ți voi spune-ndată: Toată cetatea e luată!”
22 Dar mâna Domnului venise, Seara, până când nu sosise Omul acel, și m-a făcut Atunci, ca să nu mai fiu mut, Pentru că gura îmi deschise, Iar acel om, în zori, venise.
23 Atunci, Cuvântul Domnului
24 Îmi zise: „Fiu al omului, Aceia care se vădesc Că în ruine locuiesc, În țară-acum, în Israel, Au cuvântat în acest fel: „Singur Avram s-a dovedit, Însă o țară-a moștenit. Dar noi, așa precum vedem, În număr, mulți – acum – suntem, Iar astă țară minunată, În stăpânire ne-a fost dată!”
25 Spune-le dar: „Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, A zis în ăst fel: „Voi mâncați Carnea cu sânge. Ridicați Ochii la ai voști’ idoli. Voi Știți să vărsați sânge apoi. Iar după tot ce săvârșiți, Vreți, țara, să o stăpâniți?
26 În sabie, voi vă puneți Nădejdea pe care-o aveți. Doar urâciuni faceți apoi, Căci fiecare dintre voi O necinstește pe cea care, Soață, al său aproape-o are. Și voi, acuma, vă gândiți Că țara o s-o stăpâniți?”
27 Tu să le spui: „Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, A zis: „Pe viața Mea, vorbesc! Aceia care locuiesc, Printre ruine, vor cădea Căci o să-i taie sabia. Sălbăticiunile-au să vie La cei care sunt pe câmpie. Cei care, în loc întărit, Un adăpost bun și-au găsit – Și cei din peșteri, bunăoară – Loviți de ciumă, au să moară.
28 Întreaga țară o să fie Doar o întindere pustie. Tăria care o avea, Cu care mult se mai mândrea, Se va sfârși. Apoi la fel, Toți munții cei din Israel Au să ajungă pustiiți, Fiind de oameni ocoliți.
29 Atunci, cu toții au să știe Că Eu sunt Domnul, pe vecie, Căci vor vedea cum, mai târziu, Prefac țara într-un pustiu, Din pricina păcatelor Făcute de al lor popor.”
30 Ascultă, fiu al omului, Iată că ai poporului Copii, de tine doar, vorbesc Când lângă ziduri se-ntâlnesc Sau când din ușa caselor Privesc către vecinii lor. Ei zic: „Veniți ca să plecăm, Degrabă, ca să ascultăm Cuvântul care, negreșit, Chiar de la Domnul a ieșit!”
31 Și iată că ei vin, grămadă, Voind, în față, ca să șeadă, S-asculte ceea ce vorbești. Dar vorbele ce le rostești, Ei nu vor să le împlinească. Doar dulce, știu ca să vorbească, În timp ce inimile lor Se lasă pradă poftelor.
32 Iar pentru ei, tu te-ai făcut Numai un cântăreț plăcut, Cu glas frumos și iscusit, Care anume-i potrivit Cu cântecul cel minunat Ce de pe coarde s-a-nălțat. Ei te ascultă, dar vădesc Cum că nimic nu împlinesc Din vorbele ce le rostești, Din ceea ce le poruncești.
33 Atunci când fi-vor împlinite Aceste lucruri ce-s vestite – Și toate câte le vestesc Acuma se și împlinesc! – Ei au să știe că-n ăst loc, Printre ei, fost-a un proroc.”