Ezekiel 17
1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului, O pildă dă-i lui Israel Și îi vorbește-n acest fel:
3 „Așa a zis Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Un vultur mare, ce vădea Precum că aripi lungi avea Și pene pestrițe, s-a dus, Peste Liban și-apoi, de sus, Peste un cedru s-a lăsat Și-n urmă, vârful i-a luat.
4 A rupt ramura cea pe care, Mai ‘naltă, cedru-acel o are. După ce-a rupt-o, el a dus-o Și-n țara de negoț a pus-o, Într-o cetate anumită, De negustori doar, locuită.
5 Sămânță-apoi, a mai luat Din țara ‘ceea și-a plecat Ca să o pună-ntr-un ogor Ce-avea pământul roditor. Lângă o apă mare-a dus-o Și ca pe-o salcie a pus-o.
6 Lăstaru-acesta a crescut Și-n urmă, mare s-a făcut, Asemenea butucului De viță. Înălțimea lui – Deși se dovedea întins – Mult, spre tărie, nu s-a-ntins. Vițele lui, înmănuncheate, Spre vultur erau îndreptate, Iar rădăcinile creșteau Și sub el toate se aflau. Butuc de viță s-a făcut Și-apoi mlădițe i-au crescut.
7 Dar mai era un vultur mare, Cu aripi lungi și pene care, Multe, în număr, s-au vădit. Din locu-n care-a fost sădit Întâi, butucul cel de vie Și-a-ntins apoi, cu lăcomie, Ale lui rădăcini, spre el, Iar ramurile lui, la fel, Tot către el și le-a-ndreptat, Pentru a fi mai mult udat, Decât atunci când s-a găsit În locu-n care-a fost sădit.
8 Vița, atunci când a fost dusă, Într-un loc bun fusese pusă, Chiar lângă apă, ca să poată, Apoi, mlădițe ca să scoată, Să dea o roadă-mbelșugată, Fiind o viță minunată.”
9 „Spune:”– a zis Cel cari mereu E Domn, precum și Dumnezeu – „Dar, are să îi meargă bine? Vulturul, cel dintâi, nu vine Să-i smulgă rădăcina mare Și să-i ia rodul ce îl are? Și n-au s-ajungă ofilite Frunzele care-s odrăslite? Ba da. Are să se usuce Și nu trebuie s-o apuce Mai multe mâini, sau un braț care Este nevoie a fi tare, Pentru ca-n urmă, acea vie, Din rădăcini, scoasă să fie.
10 Iată, sădită-i și se ține; Dar oare, îi va merge bine? Dar dacă vântul, răscolit Din părțile de răsărit, Vine și are s-o lovească, N-ajunge să se ofilească? O să se uște, negreșit, În stratu-n care-a odrăslit.”
11 Apoi, Cuvântul cel de sus, Al Domnului, astfel, mi-a spus:
12 „Du-te la casa cea vădită Precum că este răzvrătită Și spune-i: „Oare, nu știți voi, Ce-nseamnă asta? Mai apoi, Mai spune: „Cel ce-i împărat – În Babilon încoronat – Pân’ la Ierusalim s-a dus, Iar de acolo l-a adus Pe cel ce fost-a împărat Și-n Babilon l-a strămutat. I-a mai luat și pe cei cari Sunt căpitanii lui cei mari, Și-n Babilon îi duse. Dar,
13 A mai luat și un vlăstar, De neam împărătesc, și-ndat’, Un legământ a încheiat Cu el și-apoi l-a întărit, Căci el să jure-a trebuit. Însă pe toți aceia cari Erau în țară cei mai mari, I-a strâns și i-a luat cu el,
14 Ca-mpărăția, în ăst fel, Smerită-a fi, făr’ a-ncerca, În urmă, a se ridica, Iar împăratul, ne-ndoios, Să îi rămână credincios.
15 El, însă, nu l-a ascultat, Ci-n contra lui s-a răsculat, Și în Egipt a repezit – Degrabă – soli, căci s-a gândit Să ceară cai să i se dea Și oameni mulți de-asemenea. Dar dacă a făcut astfel, Izbândă, o să aibă el? Va reuși, în ăst fel, oare, Să dobândească el, scăpare? Cum să mai scape, dacă el Călcat-a legământu-acel?”
16 „Pe a Mea viață Mă jur Eu” – Spusese Domnul Dumnezeu – „În țara-n care e aflat Cel cari îl puse împărat – În urma unui legământ Pecetluit cu jurământ – Muri-va, pentru ce-a făcut, Pentru că el nu și-a ținut Cuvântul dat prin legământ Și întărit cu jurământ. De-aceea, el – în acea țară – Ajunge-va, apoi, să piară! Are să meargă-n Babilon,
17 Căci cu oștire, Faraon Nu o să vină, ca apoi, Să îl ajute, în război, Când întăriri vor fi-nălțate Și șanțuri mari vor fi săpate Ca multe suflete să cadă În gheara nimicirii, pradă.
18 Iată, el și-a nesocotit Cuvintele ce le-a rostit, Căci și-a călcat pe jurământ. Nu s-a ținut de legământ Și astfel, el nu va putea, Nici o scăpare, a avea!
19 „Pe a Mea viață, Mă jur Eu” – Spusese Domnul Dumnezeu – „Pentru că a nesocotit Cuvintele ce le-am rostit, Pentru că peste jurământ – Făcut în al Meu Nume sfânt – El a trecut și a călcat Și legământul încheiat, Eu am să fac în așa fel, Încât să vină peste el Lucrul acesta, negreșit, Așa după cum am vestit.
20 Mreaja, asupră-i, am s-o-ntind Și-n al Meu laț am să îl prind. În Babilon va fi mutat Și-acolo fi-va judecat, Pentru abaterea vădită, Față de Mine săvârșită.
21 Fugarii, din a lui oștire, Loviți vor fi și, peste fire, În orice loc ei vor cădea, Căci o să-i taie sabia. Cei care nu vor fi loviți, În vânturi fi-vor risipiți, Pe fața-ntregului pământ Și ști-veți că Eu, Domnul, sânt, Că Eu sunt cel care-a vorbit Și-aceste lucruri le-am vestit.”
22 Iată ce-a zis cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Din vârful unui cedru mare, O ramură Îmi iau, pe care, Jos – pe pământ – o pun apoi. Din al lui creștet, rupe-voi O fragedă mlădiță care O voi sădi pe-un munte mare, Pe-un munte ‘nalt și ridicat.
23 Muntele-acela e aflat În Israel. Acolo ea, Lăstari și rod, are să dea. Ajunge-va cedru măreț Și fi-va de un mare preț, Căci păsările vor veni Și-n umbra lui s-or odihni. Tot ceea ce e-naripat, Odihna o va fi aflat La umbra ramurilor lui.
24 Și toți copacii câmpului Vor ști că Eu sunt Domnul, care Am pogorât copacul mare Care fusese înălțat Și îl ridic pe cel uscat. Copacul verde, negreșit, De Mine fost-a ofilit. Pe cel uscat am să-l trezesc, Căci iarăși am să-l înverzesc, Pentru că Domnul a vorbit, Iar ce a spus va fi-mplinit.”