Esther 9
1 În luna doisprezece dar – Chemată și luna Adar – În ziua a treisprezecea Când împlinită trebuia Porunca împăratului, Pe când dușmanii neamului Iudeilor s-au veselit Gândind că timpul a sosit De-a stăpâni peste Evrei, S-au pomenit a fi chiar ei Intrați sub stăpânirea lor, Supuși astfel, Iudeilor.
2 Toți, în întinsa-mpărăție, Așteptau ceasul ca să vie. Stând în cetăți și strâns uniți, Iudeii fost-au pregătiți Să pună mâna pe cei care Ar fi-ncercat să îi omoare. Dar împotrivă, nu le-a stat Nimeni. Pe toți i-a apucat O frică mare, de Evrei,
3 Căci sprijiniți fuseră ei, De-ai oștilor conducători, De către marii dregători, De capii oricărui ținut, Fiindcă – frică – au avut De Mardoheu care-nălțat Era în casă la-mpărat.
4 Avea putere Mardoheu, La împărat, și-astfel, mereu, Faima-i spori și cunoscut Ajunse-n orișice ținut.
5 Cu sabia, au fost loviți Toți cei cari fost-au dovediți A fi dușmani pentru Iudei.
6 În Susa doar, au ucis ei, Cinci sute din vrăjmașii lor.
7 Din numărul dușmanilor, Iată-i pe cei înjunghiați, Care în Susa-au fost aflați: Dalfon, Aspata, Parșandata;
8 La rând urmă apoi Porata, Aridata, Adalia;
9 Dar lista nu se încheia: Urmă Parșmata și-Arizai Și Vaiezata și-Aridai,
10 Cei zece fii ce îi avea Haman – cari fiu i se vădea Lui Hamedata – Haman care Era dușmanul cel mai mare Al neamului Iudeilor. Nu au luat averea lor, Ci numai i-au înjungheat.
11 În ziua ‘ceea, a aflat Ahașveroș, câți au ucis
12 Evrei-n Susa, și a zis, Esterei: „Eu am auzit, Cum că Iudei-au prăpădit Pe toți ai lui Haman feciori, Plus cinci sute dintre ai lor Vrăjmași, aflați în capitală – În Susa – fără de sfială. Dar ce măcel poate să fie, Atuncea, în împărăție, Până în ultimul ținut? Mă-ntreb, ce oare-or fi făcut?… Dar, în sfârșit, vom mai vedea. Tu însă, spune-mi ce-ai mai vrea? Tor ceea ce-ți dorești, doar cere, Iar eu îți dărui, cu plăcere!”
13 Ea îi răspunse: „De găsești Cu cale să îngăduiești Să-i lași în Susa, pe Iudei, La fel să facă mâine. Ei Să-i ia pe-ai lui Haman feciori, Să-i pună în spânzurători.”
14 Ahașveroș a poruncit Să fie-așa cum a dorit. Ai lui Haman fii, spânzurați, Au fost atunci. Iudei-aflați
15 La Susa, în a paișpea zi A luni-Adar, în zori de zi, Pe-ai lor vrăjmași au tăbărât Și trei sute au doborât, Dar nici acum – ca prima dată – Averea nu le-a fost prădată.
16 În toată-ntinsa-mpărăție, S-au strâns Iudeii, ca să fie În felu-acesta apărați. De-ai lor dușmani fiind scăpați, Au avut parte de odihnă, Iar viața lor s-a scurs în tihnă. Cam șaptezeci și cinci de mii – Atuncea – șterși dintre cei vii Fost-au, de săbiile lor – De cele-ale Iudeilor. Dar nimeni nu a jefuit Averea celor ce-au pierit.
17 Lucrul acesta s-a-ntâmplat, În luna care s-a chemat Adar, în ziua treisprezece. În următoarea-n paisprezece, Iudeii toți s-au odihnit Și un ospăț au rânduit, Făcând – apoi – ca ea să fie O zi de mare bucurie.
18 Cei care-n Susa s-au aflat, În treisprezece au luptat, În paisprezece-au biruit Și-n urmă doar, s-au odihnit Abia-n a cinsprezecea zi, Când au făcut din ea o zi De-odihnă și de bucurie, De-ospețe și de veselie.
19 La fel, Iudeii de la țară – Cei care locuiesc afară, Deci în cetăți ne-mprejmuite Cari nu-s cu ziduri întărite – Fac din a paisprezecea zi Din luna lui Adar, o zi De minunată sărbătoare Și-și trimit daruri fiecare.
20 Aceste lucruri au fost scrise De Mardoheu și-apoi trimise Iudeilor ce-au locuit În țară. El le-a poruncit
21 Ca-n ziua paisprezece dar Și-a cincisprezecea lui Adar –
22 În care-au căpătat odihnă Scăpând de-ai lor dușmani, în tihnă Să țină-o mare sărbătoare, Când prăznui-vor luna-n care S-a preschimbat necazul lor, În bucurie. Tuturor, De-asemeni, le-a mai poruncit Ca-n aste zile, negreșit, Să își trimită fiecare, Cadouri – daruri de mâncare; Iar darul trebuia-mpărțit Cu cel care era lipsit.
23 Aceste lucruri le știau Iudeii și le împlineau Demult, de-aceea au primit A împlini ce-a poruncit, Prin scrierea sa, Mardoheu.
24 Dușmanul neamului Iudeu – Haman, fiul lui Hamedata – A plănuit să îi dea gata, Să-i piardă neîntârziat; De-aceea, „pur”, a aruncat – Adică „sorții”, tălmăcit.
25 Estera, însă, a venit În mare grabă la-mpărat, Iar el, în scris, porunci a dat Ca răul pe care Haman, Iudeilor, l-avuse-n plan Să-l făptuiască, înapoi, Peste al său cap – iar apoi, Peste ai săi feciori – să cadă. Toți au putut, astfel, să vadă Cum pe Haman l-au spânzurat Și cum feciorii i-au urmat.
26 De-aceea, zilele acele, „Purim”, au fost chemate. Ele, Numele-acest l-au dobândit Din „Pur” – sau „sorți” – și-i potrivit Cu ce s-a scris, cu ce-am văzut, Cu tot ceea ce s-a făcut.
27 O hotărâre au luat Iudeii. S-au îndatorat Atunci, nu numai pentru ei, Însă și pentru toți acei Care urmau să se lipească De ei, cu ei să viețuiască. De-asemenea, s-au obligat Și pentru cei ce le-au urmat, Ca să păzească fiecare, Mereu, această sărbătoare, Când este vremea potrivită, Așa cum fost-a rânduită, Așa precum a fost lăsată. Nicicând, ea nu va fi schimbată.
28 Aceste zile pomenite Au trebuit și prăznuite Din neam în neam, de fiecare Familie, de prin orișicare Cetate sau ținut ședeau. Nicicând, ele nu trebuiau Să fie desființate. Deci, Purim era astfel, pe veci, La toți Iudeii, așezat, Și la acei ce le-au urmat.
29 Estera și cu Mardoheu Au scris, poporului Iudeu – Din nou – cu stăruință mare, Spre-a întări prima scrisoare Ce la Purim s-a referit – Cum trebuie sărbătorit.
30 Au cunoscut, ale lor fapte, Osută douăzeci și șapte De zone – de ținuturi – care Formau împărăția mare. Ținuturile au primit Scrisoarea lor și au găsit Cuvinte-n ea, de bucurie, De pace și credincioșie,
31 Fiind în ăst fel întărite Acele zile rânduite Pentru Purim, de Mardoheu Și de Estera. Tot mereu, Aceste zile s-au serbat, Din neam în neam, neîncetat, În amintirea postului Ținut și al necazului Ce a lovit al lor popor, Pricinuind plânsetul lor.
32 Estera, prin porunca dată, A întărit, încă odată, Purim – această sărbătoare Cari la Evrei e foarte mare. Porunca merse-n orice parte A țării și-a fost scrisă-n carte.