Daniel 6
1 Dariu găsi, apoi, cu cale, Să pună-n fruntea țării sale – De-ndată – niște dregători Care să-i fie slujitori. În număr trebuit-au deci, A fi o sută douăzeci, Cari răspândiți urmau să fie În toată-ntinsa-mpărăție.
2 Trei căpetenii, a pus el, Peste aceștia. Daniel Fusese-alăturea de ei, Drept căpitan, între cei trei. Cetele dregătorilor, Le dădeau socoteală lor, Despre tot ce se petrecea, Căci în ăst fel se urmărea Ca împăratul, negreșit, Să nu ajungă păgubit.
3 Dar Daniel îi întrecea Pe căpitani și-asemenea Pe dregători, căci a avut Un duh înalt. Când l-a văzut, Chiar împăratul s-a gândit Că este omul potrivit Cari ar putea pus ca să fie Mai mare peste-mpărăție.
4 Atuncea, toți aceia cari Erau slujbașii săi cei mari, Cu-nfrigurare au cătat Ceva în contra lui, legat De treburi din împărăție, Să poată-n urmă ca să vie În fața împăratului Spre a pârî purtarea lui. Dar orișicât s-au străduit, Nici o greșeală n-au găsit Și astfel, despre lucrul său, N-au putut spune nimic rău.
5 De-aceea, ei s-au sfătuit Și-apoi așa au glăsuit: „Nu vom putea, în nici un fel, Să îl pârâm, pe Daniel, Pentru că – iată – nimic rău, Nu vom găsi în lucrul său, Numai de vom afla, cumva, În crezul său, apoi, ceva, În Legea Dumnezeului Ce se vădește-a fi al lui!”
6 În urmă, toți aceia cari Sunt căpitanii cei mai mari, Precum și ceilalți slujitori Ce se vădeau mari dregători S-au dus, cu zarvă, la-mpărat Și-n acest fel au cuvântat: „Mărite Dariu, să trăiești Veșnic și să împărățești!
7 Iată că toți aceia cari Sunt căpitanii tăi cei mari – De tine puși ca să îți fie Slujbași peste împărăție – Cu cei care sunt dregători Ori sfetnici sau cârmuitori, Sunt de părere că e bine Ca o poruncă, de la tine, Asupra țării să pornească. Pe-aceasta să o însoțească Și o oprire aspră, care Va pedepsi pe fiecare, Dacă se face vinovat De faptul de a fi-nălțat Vreo rugă către cineva Sau către-un dumnezeu, cumva, Un timp ce-n ale vremii file Va număra treizeci de zile. În timpu-acesta, negreșit, Are să fie-ngăduit Ca rugi să fie înălțate, Doar către tine, împărate. Cel care nu se va supune La ceea ce porunca spune, Are să fie pedepsit Și-n groapa leilor, zvârlit.
8 Tu, împărate, să-ntărești Oprirea și să iscălești Astă poruncă, de îndat’, Spre a nu fi nimic schimbat, Cum cere legea Mezilor Și-asemenea a Perșilor, Care, din clipa ce-a fost dată, Mereu, rămâne, neschimbată.”
9 În urma celor de mai sus, Cari înaintea lui s-au spus, Dariu a scris porunca-ndată Și-a ei oprire, totodată.
10 Când Daniel a auzit Că împăratu-a iscălit Porunca, nu s-a-nspăimântat, Ci-n a lui casă a intrat. Odăile, în casă-aflate – Cele cari, sus, sunt așezate – Ferestre mari, în zid, aveau Și spre Ierusalim priveau. De trei ori, zilnic, Daniel Intra acolo și-apoi el Se închina lui Dumnezeu, Pe care Îl slujea mereu. El, laudă, Îi aducea Și rugăciuni de-asemenea, Precum făcuse mai ‘nainte, Fără să fi luat aminte La ceea ce a poruncit Chiar împăratul, negreșit.
11 Oamenii care îl urau, Ce face Daniel, știau. De-aceea, ei au năvălit În casă, unde l-au găsit Rugându-se lui Dumnezeu, Cerându-I sprijinul, mereu.
12 Când acei oameni l-au văzut Pe Daniel ce a făcut, În mare grabă-au alergat Să-l înștiințeze pe-mpărat. Au început să îi vorbească Despre oprirea-mpărătească Și-aste cuvinte i le-au zis: „Dar împărate, nu ai scris Chiar tu, oprirea ‘ceea care Împiedica pe fiecare, Treizeci de zile – numărat – De a nu mai fi înălțat Vreo rugă, către cineva, Sau către-un dumnezeu, cumva? Oare, porunca ta nu spune Că omul cari nu se supune Are să fie pedepsit Și-n groapa leilor zvârlit?” Atuncea, împăratu-a zis: „Lucrul acesta este scris! Este un lucru-adevărat Și nu poate a fi schimbat, Pentru că legea Mezilor Precum și cea a Perșilor Nu va putea a fi schimbată, De către nimeni, niciodată!”
13 Oameni-acei au cuvântat Din nou, zicând către-mpărat: „Pe Daniel, l-am găsit noi – Pe cel luat prins de război, Din Iuda – că a încălcat Poruncile ce tu le-ai dat. De trei ori, zilnic, Daniel Intră în casă, unde el Se roagă-apoi, Celui pe care, Drept Domn, poporul său Îl are!”
14 Când împăratu-a auzit Lucrul acesta, s-a mâhnit Nespus de mult și se gândea În ce fel, oare, ar putea Să-l scape-apoi pe Daniel. Cu acest gând s-a trudit el, Pân’ la apusul soarelui.
15 Însă, toți pârâtorii lui Astfel au zis: „Află-mpărate Că hotărârile luate – Cum cere legea Mezilor, Precum și cea a Perșilor – Nu pot, schimbate, ca să fie, De nimeni, în împărăție!”
16 Când împăratu-a auzit Lucrul acest, a poruncit Să fie Daniel chemat Și-apoi să fie aruncat În groapa leilor. Când el L-a întâlnit pe Daniel, I-a zis, plin de păreri de rău: „Acuma, Dumnezeul tău, La cari slujești fără-ncetare, Să vină să îți dea scăpare!”
17 O piatră mare au adus La gura gropii de au pus, Iar împăratul a-ntărit-o, Fiindcă a pecetluit-o Cu-al său inel și cu acele Care se dovedeau inele Ale slujbașilor pe cari, În țară, îi avea, mai mari, Nimic să nu se schimbe-astfel, Referitor la Daniel.
18 În urmă, marele-mpărat Se-ntoarse la al său palat. Nici n-a mâncat, nici n-a băut, Nici țiitoare n-a cerut Să i se-aducă. S-a vădit Că-n acea noapte n-a dormit, Fiind de gânduri frământat.
19 De ziuă când s-a luminat, A alergat nerăbdător, Până la groapa leilor.
20 Cu un glas plâns, el l-a strigat Pe Daniel și-a cuvântat: „Hei, Daniele! Trăiești, oare, Tu, cari slujești fără-ncetare La Dumnezeul cerului? Putut-a, oare, brațul Lui, Să-nchidă gura leilor Scăpându-l pe-al Său slujitor?”
21 Atunci, din groapă, Daniel Răspunse-ndată-n acest fel: „Să trăiești veșnic, împărate, Cu pace și cu sănătate!
22 Află că Dumnezeul meu – Căruia Îi slujesc mereu – Pe al Său înger l-a trimis Și leilor gura le-a-nchis. Iată că ei nu au putut, Nimic ca să îmi fi făcut, Căci față de-al meu Dumnezeu, Nevinovat mă aflu eu. Nevinovat – cum știi prea bine – Mă aflu și față de tine, Căci nici un rău n-am săvârșit Să merit să fiu pedepsit!”
23 Pe dată, marele-mpărat, În suflet, mult s-a bucurat Și-a poruncit ca Daniel Să fie scos afară. El, Cu-atenție, l-a cercetat, Dar nici o rană n-a aflat Pe trupul său, căci tot mereu, S-a încrezut în Dumnezeu.
24 Grabnic apoi, a poruncit Să fie prinși cei ce-au venit Spre a-l pârî pe Daniel Și-a-l ocărî în chip și fel. Îndată, toți au fost luați Și pradă leilor lăsați. Soațele lor au fost luate Și-n groapă fost-au aruncate. Copiii lor au suferit Aceeași soartă, negreșit. Al gropii fund, nu l-au atins, Căci lei-nfometați i-au prins În gheare și le-au sfărâmat, Cu colții, oasele, de-ndat’.
25 După această întâmplare, Dariu trimise o scrisoare, Popoarelor nenumărate Sub stăpânirea lui aflate, Indiferent de limba lor. Iată ce scris-a tuturor: „Către voi cari ai mei sunteți: Din belșug, pace, să aveți!
26 Voiesc ca pe întinderea Ce-o are-mpărăția mea, Voi să vă temeți, tot mereu, De Cel ce-i este Dumnezeu Lui Daniel, căci bine știu Că El e Dumnezeul viu, Cari dăinuiește pe vecie. Nicicând, a Lui Împărăție, Nu are să se nimicească, Pentru că n-o să se sfârșească În veac mărita-I stăpânire Întinsă peste-ntreaga fire.
27 El este Cel cari izbăvește! El este Cel cari mântuiește! Minuni și semne – cum Îi place – În cer și pe pământ, El face! Prin brațul Său, l-a izbăvit Pe Daniel, când s-a găsit Închis în groapa leilor. El l-a scăpat din gheara lor!”
28 Bine a dus-o Daniel, Cât la putere a fost cel Care era, Dariu, numit. De-asemenea, când a venit Cir – zis Persanul – și-a urcat Pe scaunul de împărat, Grijă a dovedit și el, S-o ducă bine Daniel.