1„Pavel, chemat să fie pus Apostol, în Hristos Iisus – Prin a lui Dumnezeu voință, După acea făgăduință A vieții veșnice, de sus, În Domnul nost’, Hristos Iisus –
2Spre Timotei, cel prea iubit, Copilul meu, adeverit A fi-n credință: îndurare, Pace și har, de la Cel care E Tatăl nostru, Cel de Sus, Și-apoi, de la Hristos Iisus.
3Îi mulțumesc lui Dumnezeu – Acel pe care-L slujesc eu Din moși strămoși, neîncetat Ținându-mi cugetul curat – Că zi și noapte, negreșit, În rugăciuni, te-am pomenit;
4De ale tale lacrimi – eu – Aminte, îmi aduc, mereu, Pentru că tare îmi doresc, Din nou, ca să te întâlnesc Și sufletul, umplut, să-mi fie, Astfel, de-o mare bucurie.
5De-asemenea, nu pot uita, Ce mare e credința ta Neprefăcută și curată – Credință care, așezată Întâi, era-n a ta bunică, Lois. Aceasta – fără frică – În urmă, a găsit cu cale, S-o-mpărtășească, mamei tale – Lui Eunice – și știi bine, Că a trecut, din ea, la tine.
6Astfel, aminte-mi aduc eu, Că darul de la Dumnezeu – Pe care tu l-ai căpătat Când mâinile mi-am așezat Asupră-ți, pentru al tău crez – Mereu, să îl înflăcărez.
7Căci Dumnezeu nu ne-a-nzestrat Cu-n duh de frică, ci ne-a dat Duh de putere și credință, De dragoste și chibzuință.
8Tu – Timotei – ia seama bine: Nicicând, să nu-ți fie rușine, De mărturia Domnului, Și nici de mine – cari, al Lui, Întemnițat sunt – ci, mereu, Stând întărit, în Dumnezeu, Cu Evanghelia, împreună, Să suferi orișice furtună.
9Din slăvile cerești – de sus – El, mântuire, ne-a adus, Căci îndurare-a arătat, Chemarea sfântă, când ne-a dat, Nu după fapta omului, Ci după hotărârea Lui Și după harul arătat Cari, prin Iisus Hristos, e dat, De la-nceput, pe veșnicie,
10Și care – după cum se știe – Nouă, ni s-a descoperit, În clipa-n care a venit Mântuitorul, Cel de Sus – Al nostru Domn, Hristos Iisus – Care, pe moarte, a călcat Și care ne-a eliberat, Pe dată, de întreaga vină, Aducând viața, la lumină Și-a Lui neprihănire-apoi – Prin Evanghelie – pentru noi.
11Iată, propovăduitor, Apostol și învățător Al Evangheliei, am fost eu, Pus ca să o vestesc, mereu, La Neamurile care sânt Pe fața-ntregului pământ.
12Din astă pricină, acum, Sufăr, pe-al vieții mele drum, Aceste lucruri. Dar, rușine, Mie nu-mi este, căci știu bine, În ce anume am crezut, Iar după câte am văzut, Eu sunt convins, precum că El Are putere și, astfel, O să păzească, ne-ncetat, Ceea ce I-am încredințat, Până când acea zi anume Are să vină, peste lume.
13Vreau ca, dreptarul tuturor – Cel al învățăturilor Drepte – pe care, de la mine, L-ai auzit, să îl ții bine, Mereu, cu toată sârguința, Cu dragostea și cu credința Care se află, ne-ndoios, În Domnul nost’, Iisus Hristos.
14Ia seama dar, la ce îți spun: Păzește orice lucru bun Care ți s-a încredințat, Prin Duhul Sfânt, în noi, aflat.
15Să știi că toți cei care sânt Aflați pe-al Asiei pământ, Acuma dar, m-au părăsit. Printre aceștia, s-au găsit Figel, cari fost-a, de îndat’, De către Ermogen, urmat.
16Domnul să verse îndurare, Prin bunătatea Lui cea mare – Din înălțimea cerului – Peste Onisifor și-ai lui, Pentru că el m-a ajutat, Mereu, și nu s-a rușinat, De lanțul care îl purtam.
17Pe când, în Roma, mă aflam, Cu multă grijă, a venit, M-a căutat și m-a găsit.
18Vreau ca „în ziua ‘ceea” mare Să-i deie Domnul, îndurare, Căci, în Efes – bine se știe – Că ajutor mi-a fost el, mie.”