2 Samuel 15— BIV2014

¹Trecu o vreme, după care, Iată că mai mulți cai și care, Își strânse Absalom. Avea Cincizeci de inși, de-asemenea, Care, mereu, îl însoțeau, Căci înainte-i, alergau.

²În fiecare zi, în zori, Mergea cu ai săi slujitori Și se-așeza pe drumul care Intra-n cetate – la intrare – Chiar lângă poartă. El vorbea Cu toată lumea ce voia Ca să ajungă la palat, La judecată, la-mpărat. Pe toți cei care au venit, El i-a chemat și le-a vorbit: „Din ce cetate ești?” – zicea, Iar după ce omu-i spunea: „Sunt din cutare seminție, Pe care, domnul meu o știe Că este a lui Israel”,

³Continua în acest fel: „Pricina ta-i dreaptă și bună. Oricine poate ca să spună Lucrul acesta – știu prea bine – Însă ascultă-mă pe mine: Degeaba mergi la împărat, Căci nu vei fi tu, ascultat.

⁴Dacă aș fi judecător, În țară, pentru-al meu popor, Atuncea ar putea – la mine – Să vină, oricând, orișicine, Ca pricinile să-mi arate, Căci eu aș ști să fac dreptate.”

⁵De câte ori se-apropia Un om, de el, care dorea Să se închine-n fața lui, Îi dădea mâna omului, Cu-atenție îl asculta Și-apoi, în urmă-l săruta.

⁶În felu-acesta, s-a purtat Cu toți cei care, la-mpărat, S-au dus cu pricini, vrând să cate O judecată, cu dreptate. Pe mulți oameni din Israel, I-a câștigat în acest fel.

⁷Când patruzeci de ani s-au scurs (Sau patru), Absalom s-a dus Până la David – la palat – Și-n acest fel, a cuvântat. „Te rog, să-mi dai îngăduință Să împlinesc o juruință, Pe care am făcut-o eu, Față de Domnul Dumnezeu. Mă lasă dar, ca să mă duc, Către Hebron să o apuc.

⁸Când la Gheșur eu locuiam – Pe când în Siria eram, În vremurile de-nceput – O juruință am făcut, În fața Domnului și-am spus: „Dacă-napoi voi fi adus – Deci la Ierusalim – mereu, Cinste-I voi da, lui Dumnezeu.”

⁹David i-a zis: „Du-te în pace Și fă așa precum îți place”, Iar Absalom s-a ridicat Și spre Hebron s-a îndreptat.

¹⁰Iscoade-apoi, trimis-a el, Către întregul Israel, Zicând: „Atunci când auziți Sunetul trâmbiței, să știți Că Absalom s-a înălțat Și la Hebron e împărat!”

¹¹Oamenii care-l însoțiră – Cari din Ierusalim porniră – În număr mic se dovedeau, Căci două sute doar, erau. Ei nici măcar nu au știut Că o greșeală au făcut Când pe-Absalom l-au însoțit.

¹²El multe jertfe-a pregătit, Din animalele-adunate. Apoi, l-a Ghilo, în cetate – Să-l cheme pe Ahitofel – Trimise soli. Omul acel Sfetnic era, printre cei care, David, în slujba sa, îi are. Întreaga uneltire-ndat’ Mare putere-a căpătat, Căci tot mai mult popor mergea, La Absalom, și-l sprijinea.

¹³Atuncea, cineva s-a dus, Până la David și i-a spus: „Inima neamului pe care Poporul Israel îl are, Spre Absalom e îndreptată.”

¹⁴David și-a adunat, pe dată, Slujbașii, și a glăsuit: „Vreau să vă spun că, negreșit, Va trebui ca să fugim De Absalom. Să ne grăbim Căci nu va-ntârzia apoi, Ca să arunce, peste noi, Nenorocirea, dragii mei. Prin ascuțișul sabiei, Va trece el, cetatea toată Și nimenea nu o să poată Să-i stea-mpotrivă. Să-ncercăm, În mare grabă, să plecăm!”

¹⁵Slujbașii cei împărătești Răspunseră: „Cum poruncești, Așa vom face, căci dorim – Pe împărat – să-l însoțim.”

¹⁶Atuncea, David a ieșit – Cu toți ai lui – și a fugit. Lăsase zece țiitoare – De pază-n casă – la plecare.

¹⁷Când împăratul a plecat, De mult popor a fost urmat. De-ntreg alaiul însoțit, O dată, el s-a mai oprit – Pe drum – la cea din urmă casă, Mai înainte ca să iasă Pe porțile cetății lui.

¹⁸Slujbașii împăratului – Din neamul Cheretiților, Din cel al Peletiților, Precum și cei veniți din Gat – De-ndată s-au alăturat Și-n fața lui, toți au trecut.

¹⁹Când împăratul i-a văzut, În felu-acesta a vorbit, Către Iutai, din Gat venit: „De ce mai vii și tu, cu noi? Mai bine-ntoarce-te-napoi, Să stai cu noul împărat Căci ești străin și-ai fost luat Din țara ta. Ar fi mai bine. De ce să vii și tu, cu mine?

²⁰Abia de ieri, sosit, tu iești. De ce vrei ca să rătăcești Cu noi, când nici eu, îți spun drept, Nu știu spre ce loc să mă-ndrept. Domnul, voiesc, să îți arate, Credincioșie, bunătate Și să te-ajute, tot mereu!”

²¹„Viu este Domnul Dumnezeu”– Zise Iutai – „și tu-mpărate, Că am să te urmez, în toate. Oriundea ai să te găsești – Fie că mori sau că trăiești – Acolo am să fiu și eu, Căci vreau să stau cu domnul meu.”

²²David a zis, către Iutai: „Treci înainte, ca să stai Cu ceilalți oameni.” El s-a dus – Cu-ai să-i copii – și-apoi s-a pus Cu cei care-au venit din Gat, Să-l însoțească pe-mpărat.

²³Întreg poporul, din ținut, A plâns, atunci când a văzut Că împăratul său trecea, Cu-alaiul care-l însoțea. De apele Chedronului, Trecut-a David, cu ai lui, Și a pornit pe drumul care, Către pustiu, se pierde-n zare.

²⁴Țadoc mai fost-a în convoi, Iar după el mergeau apoi – Aliniați – Leviții lui, Purtând chivotul Domnului. Ei s-au oprit și-au așezat Chivotul, jos, și-au așteptat Să vină-Abiatar apoi, Căci el rămase mai ‘napoi, În timp ce ultimii – din spate – Ieșeau pe poartă, din cetate.

²⁵David, către Țadoc, a spus: „Chivotul, vreau să fie dus Iar, în cetate, înapoi. Dacă voi căpăta, apoi, Trecere-n fața Domnului, Voiesc să văd, chivotul Lui, La locul său, unde a stat Cât, în cetate, m-am aflat. Dacă se-ndură Dumnezeu, Aici mă voi întoarce eu.

²⁶Dar dacă El nu mă va ține – Căci nu-I va mai plăcea de mine – Să facă cu a mea ființă, Ce va găsi de cuviință.”

²⁷Apoi, pe preotul Țadoc, El l-a privit și-a zis: „La loc, Duceți chivotul Domnului. Mă înțelegi? La locul lui, Trebuie iar, să-l așezați Și în cetate-apoi să stați. Pe Ahimaț – iată-l că vine – Pe fiul tău, să-l iei cu tine. Pe fiul lui Abiatar – Pe Ionatan – să-l mai iei dar. Ia-l și pe-Abiatar apoi, Și toți veți merge înapoi, Către cetate. Du-te-n pace, Căci eu – acuma – n-am ce face.

²⁸Eu mă îndrept către pustie Și-acolo, am s-aștept să-mi vie Știri din cetate, de la voi.”

²⁹Țadoc și-Abiatar, apoi, Către Ierusalim au dus Chivotul și la loc l-au pus; Ei au rămas, în acest fel, Acolo-alăturea de el.

³⁰David și-ntregul său popor, Urcă dealul Măslinilor. Cât timp, pe deal, ei au urcat, David a plâns neîncetat, Mergând desculț și necăjit, Ținându-și capul învelit. Oamenii săi, când l-au văzut, Să plângă-ndată-au început Și capul și-au acoperit.

³¹Apoi, la David, au venit Și i-au vorbit, în acest fel: „Iată că și Ahitofel, Pe Absalom, l-a căutat Și lui i s-a alăturat; Este cu cei care-i slujesc Și cari, în contră-ți, uneltesc.” David, atunci, a cuvântat: „Doamne, te rog ca sfatul dat De-Ahitofel, să-l nimicești! Izbândă, să nu-i dăruiești!”

³²Apoi, pe culme, a urcat Și Domnului I s-a-nchinat. Hușai – cel care e Archit – Grabnic, în față, i-a ieșit Având țărână presărată Pe cap și haina sfâșiată.

³³David i-a zis: „De mă-nsoțești, Povară ai să te vădești.

³⁴Dacă rămâi, va fi mai bine, Căci nimici-vei – pentru mine – Necontenit, sfatul pe care, Ahitofel, de dat, îl are. Întoarce-te dar, înapoi, Și mergi la Absalom apoi. Când va veni el, în cetate, Să îi spui astfel: „Împărate, Eu l-am slujit pe tatăl tău, Pentru că fost-am robul său. Acum, să-ți cer, eu îndrăznesc, Rob să mă iei, să îți slujesc.”

³⁵Țadoc și-Abiatar – știi bine – Vor fi acolo, lângă tine. Tot ce auzi, la împărat, Lor să le-mpărtășești, de-ndat’.

³⁶Acolo sunt și fiii lor, Adică ai preoților: E Ionatan – acela care Pe-Abiatar părinte-l are – Și Ahimaț, cel cari, drept tată, Îl are pe Țadoc. Deci iată, Nu vei fi singur în cetate, Iar toate veștile aflate, În casa împăratului, Va trebui, lor, să le spui, Căci ei o cale-au să găsească Apoi, să mi le-mpărtășească.”

³⁷Hușai l-a ascultat și-apoi, A luat drumul, înapoi, Iar Absalom – pe înserate – Pătrunse și el, în cetate.