1După ce toate s-au făcut, Iată ce s-a mai petrecut: David, un fiu, a căpătat, Cari, Absalom, a fost chemat. El, și o fiică, mai avea. Tamar, aceasta se numea, Și-n frumusețe, ne-ntrecută, Fusese. Ea a fost văzută De către-Amnon – alt fiu pe care, David în a sa casă-l are. Amnon, pe fată, a zărit-o Și foarte mult a îndrăgit-o.
2Iubirea ce i-a încolțit În inimă, l-a chinuit Atât de mult, încât pe dat’ El a căzut, bolnav, în pat. Tamar, fecioară, s-a vădit, Iar lui Amnon greu i-a venit Ca să se-apropie, cumva, Cu gândul de-a-ncerca ceva.
3Un bun prieten, el avea, Care, mereu, îl însoțea. El era Ionadab – cel care, Pe Șimea, drept părinte-l are, Acela care s-a vădit Frate cu David. Negreșit, Omul acela a văzut Cum că ceva s-a petrecut. Fiind șiret, a cutezat Ca pe Amnon să-l fi-ntrebat:
4„Ce e cu tine? Cum o duci? Spune-mi ce faci, de te usuci, Din zi în zi?” Amnon îi zise, Lui Ionadab, tot ce pățise: „Sufăr și plin sunt de amar, Căci o iubesc mult, pe Tamar. Ea este sora cea pe care, Frate-meu, Absalon, o are.”
5Atuncea, Ionadab i-a zis: „Frate, trezește-te din vis, Și nu te necăji mereu, Căci ce să faci, te învăț eu! Ăst lucru nu-i așa de grav. Du-te în pat. Te fă bolnav, Și-atunci când vei vedea că vine Al tău părinte, pe la tine, Să-i spui așa: „Tată, aș vrea Ca să o lași, pe sora mea, Să vină-ncoace, cu mâncare. Mă chinuie-o durere mare Și simt, în suflet, mult amar. Trimite-mi-o dar, pe Tamar, Să pregătească – numai ea – Toată mâncarea-n fața mea.”
6Astfel, Amnon, după-al său sfat, S-a prefăcut bolnav, în pat. David s-a dus la el, să-l vadă, Căci nu știa ce să mai creadă. Amnon i-a zis: „Tată, aș vrea, Să o trimiți, pe sora mea, Ca două turte, să-mi gătească. Să vină să le pregătească Aicea – chiar sub ochii mei – Să le mănânc, din mâna ei. Eu cred că mă voi face bine, Dacă Tamar vine la mine.”
7O slugă, David a trimis, Pân’ la Tamar, prin care-a zis: „Vreau să te duci, la frate-tău, Pentru că el se simte rău. Pleacă, te rog, să vezi ce are Amnon și-apoi, fă-i de mâncare.”
8Tamar, îndată, a făcut Așa precum i s-a cerut. Amnon era întins în pat. Fata, făină, a luat, A frământat-o și-a gătit Turte, așa cum a dorit Fratele ei. Le-a copt apoi
9Într-o tigaie, și-napoi, S-a-ntors la el, și i le-a dat. Însă Amnon nici n-a gustat Din turtele ce le-a făcut, Ci tuturora le-a cerut Să-l lase singur, căci voia Ca să rămână doar cu ea. După ce toți l-au părăsit,
10Către Tamar, el a vorbit: „Adu-mi mâncarea, căci voi sta, Să o mănânc, din mâna ta.” Tamar, cu turtele, s-a dus Și în odaia lui le-a pus.
11Atunci, Amnon a apucat-o, De mână, și a îndemnat-o: „Hai soro, culcă-te cu mine!”
12Ea zise: „Nu, căci nu e bine! Să nu mă necinstești, cumva! Nu poți să faci așa ceva, În Israel! Mă rog dar ție, Nu fă așa o mișelie!
13În urmă, unde aș putea Să merg eu, cu rușinea mea? Tu ai să treci drept un mișel, Printre toți cei din Israel. Vorbește-i împăratului Întâi, și cere voia lui; Căci dacă te va asculta, Se va-nvoi să fiu a ta.”
14Însă Amnon n-a ascultat, Ci el, cu fata, s-a culcat. Ea n-a vrut, dar el a silit-o Cu forța și a necinstit-o.
15Apoi, Amnon a observat, Că dragostea i s-a schimbat În ură. O iubise tare, Dar – în măsură și mai mare – Să o urască, el ajunse. Spre ea, se-ntoarse și-o străpunse Cu o privire-nverșunată, Strigându-i: „Plecă, de îndată!”
16Fata i-a zis: „Mă izgonești? Nu căuta ca să mărești Răul pe care l-ai făcut!”
17Furios însă, Amnon n-a vrut Să o asculte, ci de-ndat’, El, slujitorul, și-a chemat Și-a poruncit: „S-o izgonești, Iar ușa să o zăvorești În urma ei!” Omu-a făcut Așa precum i s-a cerut.
18O rochie pestriță-avea Tamar – în acel timp – pe ea, Căci fetele de împărat Straiul acela l-au purtat În timpul fecioriei lor. Scoasă a fost – de slujitor – Tamar, afară, de îndată, Iar ușa-n urmă-i, încuiată.
19Cenușă-n cap, și-a presărat Și straiul și l-a sfâșiat. Țipând, a alergat apoi, La al său frate, înapoi.
20Când Absalom a observat-o, Îndată a și întrebat-o: „Ce este soro? Nu ți-e bine? S-o fi culcat Amnon, cu tine? Nu mai țipa așa de rău, Ci taci acum, că-i frate-tău!” Ea a tăcut atunci, pe dată, Și a rămas, nemângâiată, În casa lui de-a locuit.
21Când împăratu-a auzit Tot ceea ce s-a întâmplat Cu fata lui, s-a mâniat Nespus de tare, negreșit.
22Doar Absalom nu a vorbit, Nimica, cu fratele său. Nu-i zise nici bine, nici rău, De fapta ce a săvârșit-o Când pe Tamar a necinstit-o, Însă, de-o ură ne-mpăcată, A fost cuprins atunci, pe dată.
23De la această întâmplare, S-au scurs doi ani, în goană mare, Iar Absalom – la Bal-Hațor – S-a dus, la tunsul oilor. Acolo, fost-au așteptați Ca să sosească și-ai săi frați Locul acela îl găsim Aflat chiar lângă Efraim.
24Întâi, s-a dus la împărat Și-n acest fel, a cuvântat: „Iată că plec la Bal-Hațor, Căci este tunsul oilor. Te rog – la mine – să poftești, Cu-ai tăi slujbași împărătești.”
25David a zis: „Nu, fiul meu, N-o să venim, căci mult prea greu Are să-ți fie ție-apoi, Dacă o să venim și noi.” Mult, Absalom a stăruit, Dar David nu s-a învoit, Ci doar l-a binecuvântat Și-apoi, să plece, l-a lăsat.
26El însă – totuși – nu s-a dus, Ci către împărat a spus: „Lasă-l – de n-o să veniți voi – Pe frate-meu, Amnon, cu noi.” David l-a întrebat: „Ei bine, De ce să vină-Amnon, la tine?”
27Dar Absalom a stăruit, Iar împăratul s-a-nvoit Și pe Amnon el l-a chemat Și-apoi, să plece, l-a lăsat.
28În urmă, Absalom s-a dus, La slujitorii săi, și-a spus: „Luați cu toții seama bine Și să priviți, mereu, la mine! Amnon – la tunsul oilor – E așteptat, la Bal-Hațor. Când are să se veselească, Iar vinul o să-l amețească, Eu vă voi zice-atunci: „Săriți, Asupra lui, și îl loviți!” Grabnic atunci, veți sări voi Și îl veți omorî apoi. Să nu vă temeți, de nimic! Fiți tari, cu inimă, vă zic!”
29Slujbași-aceia au făcut Așa precum li s-a cerut: Când Absalom le-a poruncit, Pe-Amnon – în grabă – l-au lovit. Ceilalți feciori ce i-a avut David, atunci când au văzut Tot ceea ce s-a întâmplat – Speriați – iute-au încălecat Pe-ai lor catâri și au fugit.
30Vestea, îndată, s-a lățit Și astfel David a aflat Că Absalom a cutezat De a ucis, cu mâna lui Pe fiii împăratului, Și că nici unul n-a scăpat.
31David, atunci, și-a sfâșiat Straiul pe care l-a avut Și la pământ – jos – a căzut. Slujbașii cari erau cu el, Îndată au făcut la fel.
32Atuncea, Ionadab – cel care Pe Șimea, drept părinte-l are – S-a dus în față la-mpărat Și-n acest fel a cuvântat: „Să nu crezi că toți ai tăi fii Au fost uciși. Voiesc să știi Că l-au ucis doar pe Amnon. Restul nu e decât un zvon. Află că Absalom a vrut – Lucrul acest – de la-nceput. Și astfel el a urmărit Să-l pedepsească – negreșit – Pe-Amnon, pentru că a răpit-o, Pe sora lui, și-a necinstit-o.
33Să nu crezi dar, că ți-au pierit Toți fii. Cel ce a murit Este Amnon. Deci nu-ți mai face Inimă rea, ci fii pe pace!”
34De teamă, Absalom – pătruns – A alergat și s-a ascuns. Tânărul care, așezat, A fost de strajă, s-a uitat În depărtare și-a văzut O ceată care-a apărut Pe drumul dinapoia lui, De către poala muntelui.
35Atuncea, Ionadab s-a dus, La împărat și-astfel, i-a spus: „Iată că vin fiii pe care Al nostru împărat îi are! Iată că s-a adeverit Ceea ce eu ți-am prevestit.”
36Abia sfârăise vorba, când În sală, au intrat, plângând, Toți fiii împăratului. David și slujitorii lui – Văzându-i pe tineri-acei – Au început de-au plâns și ei.
37Speriat dar, Absalom fugise Și la Talmai se-adăpostise. Talmai era acela care, Pe Amihur, părinte-l are; Peste Gheșur, înscăunat, Era Talmai, ca împărat. David, feciorul, și-a jelit, Zile întregi – necontenit –
38Iar Absalom a petrecut – În al Gheșurului ținut – Treia ani de zile, speriat rău, De furia tatălui său.
39David, apoi, s-a liniștit Și-atunci nu l-a mai urmărit. Pe Absalom, el l-a lăsat, Căci s-a simțit mai mângâiat.