1Prorocu-n urmă a plecat, Căci o femeie a cătat, Iar cea pe care-o căutase E cea căreia-i înviase – De mult – feciorul. Elisei Zise, când fost-a-n fața ei: „Te scoală-ngrabă! Nu mai sta! Pleacă cu toată casa ta Și pentru-o vreme, căutați Alt loc în care-apoi să stați. În astă țară, Domnul vrea Să bântuiască foametea Și șapte ani are să fie O foarte mare sărăcie. Mai află dar, că am văzut Că foametea a și-nceput.”
2Femeia-ndată a plecat – Cu toți ai ei – și s-a mutat În țara Filistenilor. Ea a rămas în țara lor, Un timp de șapte ani apoi.
3Când se întoarse înapoi, În țara ei, a alergat Ca să îl roage pe-mpărat, Pentru-un pământ ce-l stăpânise Și casa-n care locuise.
4Ghehazi – cel cari îl slujea Pe Elisei – tocmai ședea În fața împăratului, Vorbind despre stăpânul lui. „Mai povestește-mi, ce-ai văzut, Ce lucruri mari a mai făcut Stăpânul tău” – l-a îndemnat Al lui Israel împărat.
5Ghehazi începu și-i spuse Despre minunea ce-o făcuse Stăpânul său, când a-nviat Un mort. Atuncea a intrat Femeia, vrând, pe domnitor, Să-l roage pentru-al ei ogor. Ghehazi-a zis, văzând femeia: „Privește: ea este aceea, Pe-al cărei fiu, văzut-am eu, Că l-a-nviat stăpânul meu! Iată-l dar și pe fiul ei, Cel înviat de Elisei!”
6Femeia a adeverit Ce-a zis Ghehazi, negreșit, Iar împăratul a chemat Un dregător, și-a cuvântat: „Ai grijă dar, ăstei femei, Să i se dea tot ce-i al ei! Să-i dai ogorul înapoi! De-asemenea, să-i dai apoi, Întreg venitul cuvenit, Din ziua-n care-a părăsit Țara, și pân’ s-a-napoiat. Să împlinești totul, de-ndat’!”
7Prorocul Elisei plecase Și la Damasc se așezase. Pe-atuncea, Ben-Hadad – cel care Era în Siria mai mare – Se-mbolnăvise. De îndat’, Oamenii săi l-au înștiințat: „Iată că omul Domnului E-n țara împăratului!”
8Când împăratul a aflat, Lucrul acesta, l-a chemat Pe-al său slujbaș – pe Hazael – Și i-a vorbit în acest fel: „Un dar bogat, să iei cu tine. Du-te apoi și, pentru mine, Să Îl întrebi pe Dumnezeu – Prin omul Său deci – dacă eu Am să mai fiu tămăduit, De boala care m-a lovit.”
9Cămile multe, Hazael A strâns și le-a luat cu el, Căci patruzeci a încărcat, Cu tot ceea ce s-a aflat – În a Damascului cetate – Mai bun, atunci. Daruri bogate, Lui Elisei, astfel, i-a dus, Precum al său stăpân i-a spus. Când a ajuns, l-a întrebat: „Prin mine, cel ce e-mpărat, În Siria, a glăsuit: „Oare, voi fi tămăduit, De boala mea?” Ce să-i spun eu, Lui Ben-Hadad, stăpânul meu?”
10Atuncea, Elisei a zis: „Să-i spui celui ce te-a trimis, Precum că se tămăduiește, Măcar că Domnul mă vestește Că o să moară, negreșit.”
11Apoi, prorocul l-a privit Pe Hazael, lung, și-a-nceput Să plângă-n sinea sa, tăcut.
12Când Hazael l-a întrebat, „Oare de ce te-ai întristat? Pentru ce plânge domnul meu?”, El zise: „Pentru că știu eu, Cât rău va face Hazael, Copiilor lui Israel. Ai să zdrobești prorocii lor, Foc o să pui cetăților, Iar mamele însărcinate, De tine fi-vor spintecate
13Cu sabia.” „Dar ce sunt eu? Sunt câine, oare, domnul meu?”– Îl întrebase Hazael – „Cum crezi că am să fac, astfel?” „Vei fi, în Siria-mpărat” – Răspunse Elisei, de-ndat’.
14Când Hazael se-ntoarse-apoi, La împăratul, înapoi, Acesta-l întrebase: „Ei? Ce-a zis de mine, Elisei?” El a răspuns: „M-a înștiințat Precum că fi-vei vindecat!”
15În urmă, Hazael s-a dus, Și-a doua zi el a adus O-nvelitoare. A-nmuiat-o, În apă, și a așezat-o Pe fața împăratului, Care-a murit. În locul lui, Ajunse Hazael să fie, Mai mare, peste-mpărăție.
16De cinci ani numai, se găsea, Pe al său tron și-mpărățea, În Israel, Ioram – cel care, Părinte, pe Ahab îl are. În vremea ‘ceea, a venit Și-n Iuda a împărățit Un alt Ioram – acela care, Pe Iosafat, părinte-l are.
17Treizeci și doi de ani avuse, Când, împărat, el se făcuse, Iar la Ierusalim, a stat, Apoi, opt ani, încoronat.
18El a umblat în calea lor, Adică a-mpăraților Care-au domnit în Israel, Pentru că a făcut la fel Ca și Ahab – la rândul său – Înfăptuind ce este rău, ‘Naintea Domnului, mereu.
19Numai că Domnul, Dumnezeu, Pe Iuda, nu l-a nimicit, Fiindcă i-a făgăduit, Lui David, că îi va lăsa Lumină, înaintea Sa.
20Pe când Ioram era-mpărat, Edomul – tot – s-a răsculat, Contra lui Iuda și și-a pus Un domnitor. Ioram s-a dus
21Pân’ la Țair, sprijin, să-i dea, Cu carele ce le avea. Când întuneric s-a făcut, S-a repezit și i-a bătut Pe Edomiți, care erau Acolo și-l înconjurau. Pe negândite i-a lovit, Încât, cu toții au fugit, Speriați, la corturile lor.
22Răscoala Edomiților, Față de Iuda, s-a văzut, Că până astăzi, a ținut. Cam tot atunci, a încercat Și Libna, de s-a răsculat.
23Dar toate câte le-a făcut Ioram, oare, nu s-au trecut În cărțile Cronicilor Ce sunt ale-mpăraților Cari, peste Iuda, au domnit?
24În urmă, când a adormit, A fost și el adăugat, La neamul său și îngropat Chiar în cetatea cea pe care, David al său părinte-o are. Fiul pe care îl avea Ioram, era Ahazia. După Ioram, el a venit, În Iuda, și-a împărățit.
25De doisprezece ani ședea, Pe tronul său, și-mpărățea În Israel, Ioram – cel care, Părinte, pe Ahab îl are – Pe când în Iuda a venit Ahazia și-ampărățit. Ahazia fost-a cel care, Părinte, pe Ioram, îl are.
26Ani, douăzeci și doi, avuse, Când împărat el se făcuse, Iar la Ierusalim a stat Un an apoi, încoronat. Fata lui Omri i-a fost mamă, Care, Atalia, se cheamă. Omri fusese-nscăunat, În Israel, drept împărat.
27Pe calea lui Ahab, și el A mers, mereu, făcând la fel, Doar lucruri care s-au văzut Că, Domnului, nu i-au plăcut. Prin felu-n care s-a purtat, Necontenit, a arătat Că e un ginere, astfel, Al casei lui Ahab, și el.
28În urmă, cu Ioram – cel care, Părinte, pe Ahab, îl are – S-a însoțit, mergând apoi, Ca să pornească un război Cu Hazael, care ședea Drept împărat în Siria. Oștirile s-au adunat Și-o bătălie au purtat, Lângă Ramotul cel pe care Țara lui Galaad îl are. Ioram, atunci, a fost lovit Și astfel a căzut rănit.
29Cu mare greu ajunse el, Să se întoarcă-n Izreel, Pentru a-i fi tămăduite Acolo, rănile primite La Rama, unde s-a luptat, Cu Hazael, cari, împărat, Fusese peste Siria. La el s-a dus Ahazia. Ahazia este cel care, Părinte, pe Ioram, îl are Și-n Iuda a împărățit. La Izreel, el a venit, Știindu-l pe Ioram – cel care, Părinte, pe Ahab, îl are – Zăcând bolnav și chinuit, De rănile ce le-a primit.