1Ioaram, apoi – acela care Părinte, pe Ahab, îl are – La tron, în urmă, a venit Și-n Israel a stăpânit. Pe vremea ‘ceea, Iosafat Era în Iuda împărat Și optsprezece ani avea, De când în Iuda stăpânea. Ioram, în Israel, a stat, Ani doisprezece, ca-mpărat. Cetatea-n care locuia Chemată e, Samaria.
2Asemenea tatălui său, El a făcut ce este rău, Stârnind mânia Domnului, Dar nu ca și părinții lui. Stâlpii lui Bal, ce i-a-nălțat Ahab, întâi i-a răsturnat.
3Însă apoi, el a făcut Păcatele ce le-a avut Ieroboam, acela care, Părinte, pe Nebat, îl are. În felu-acesta, după el, A tras întregul Israel.
4Meșa, cel care-mpărățea Peste Moab, mari turme-avea. Un bir avut-a de dat el, Din turme, către Israel. Din miei, dădea o sută mii Pentru-ai lui Israel copii Și tot o sută mii dădea Și din berbeci, de-asemenea.
5Atuncea când a auzit Cum că Ahab s-a prăpădit, Cel care fost-a împărat – Peste Moab – s-a răsculat.
6Ioaram a adunat la el, Grabnic, întregul Israel Și în Samaria, de-ndat’, Poporul și l-a numărat.
7La Iosafat, soli, a trimis, Prin care în ăst fel i-a zis: „Acela care-i împărat Peste Moab, s-a răsculat În contra mea. Te rog pe tine, De te-nvoiești, să vii cu mine, Ca împreună să plecăm Și împotrivă-i să luptăm.” „Bine” – răspunse Iosafat – „Am să pornesc și eu, de-ndat’, Și-ți voi veni în ajutor, Cu caii și cu-al meu popor.
8Ne spune, unde să venim? Pe care drum să ne suim?” „Oștirea ta are să vie, Prin a Edomului pustie” – Zise Ioram; iar Iosafat –
9Cu cel ce fost-a împărat Peste Edom – au și pornit Să-i vină-n sprijin, negreșit. O săptămână au făcut Pe drum, iar apa de băut – Pentru oșteni și pentru vite – Era aproape pe sfârșite.
10Atunci, Ioram a glăsuit: „Iată că Domnul a voit Să ne-adunăm trei împărați, Pentru că vrea ca să fim dați În mâinile acelui care Drept împărat, Moabu-l are!”
11Când Iosafat a auzit, S-a-ntors și a-ntrebat, răstit: „Spune-mi, cu noi – aicea – nu-i Nici un proroc al Domnului, Prin cari să-L întrebăm apoi – Pe Domnul – ce să facem noi?” Un slujitor din cei pe care, Ioram, în slujba lui, îi are, Veni și zise: „Domnii mei, Aici se află Elisei. El este fiul lui Șafat. El este cel care-a turnat Apă, pe mâna lui Ilie. Doriți ca să îl chem să vie?”
12Atuncea Iosafat a spus: „Cuvântul Domnului de Sus, Cu el e, fiți încredințați!” Pe dată, cei trei împărați – Cel care-n Israel domnea, Cel ce-n Edom împărățea Și cel în Iuda-ncoronat – La Elisei au alergat.
13Dar Elisei, în acest fel, I-a zis celui din Israel: „Ce am a face eu, cu tine? De ce vii tu, acum, la mine? Mergi la prorocii cei pe care, Ahab, al tău părinte-i are, Sau la prorocii ce-i avea Chiar mama ta, pe când trăia!” Atunci, Ioram a cuvântat: „Eu cred că Domnul i-a chemat Pe împărați, căci voia Lui Este de-ai da Moabului!”
14„Viu este Domnul Dumnezeu, Al cărui slujitor sunt eu, Că dacă n-ar fi Iosafat, În seamă nu te-aș fi băgat” – Răspunse-ndată Elisei.
15„Acuma însă, domnii mei, Un cântăreț să-mi fie-adus, Cu harfa sa” – el a mai spus. Când cântărețul a venit – Și când, să cânte, s-a pornit – Îndată, mâna Domnului Veni peste prorocul Lui,
16Iar Elisei, astfel, a spus: „Așa vorbește Cel de Sus: „În astă vale, vreau ca voi Să faceți multe gropi! Apoi,
17Chiar dacă n-o să fie vânt Și nu vor fi ploi pe pământ, Gropile toate – veți vedea – Cu apă, că se vor umplea. Vitele fi-vor adăpate, Iar voi veți bea pe săturate.”
18„Lucrul acesta, vă spun eu, Mic este pentru Dumnezeu. De-aceea, prin puterea Lui, Oștirile Moabului, În mâna voastră vor fi date.
19Cetățile vor fi prădate Și-n urmă, voi le veți surpa. Apele, le veți astupa, Copacii buni o să-i tăiați Și pietre o să aruncați, Pe-ale Moabului ogoare, Să nu mai fie roditoare.”
20Tocmai când ziuă se făcea – La ora când se aducea Jertfa din zori – s-au pomenit Precum că apa a venit De-a lungul drumului pe care Țara Edomului îl are. Uimiți, cu toții au văzut Cum gropile li s-au umplut. Apa care atunci venise, Tot câmpul îl acoperise.
21Când Moabiți-au auzit Că împărații au venit Să lupte împotriva lor, Au strâns, îndată, din popor, Pe toți cei care se vădeau Că săbiile mânuiau. Cu oastea ce s-a adunat, Către hotar s-au îndreptat.
22Când soarele a apărut, Apele, roșii, le-au părut Și-n felu-acesta, au vorbit:
23„De sânge, apa s-a-nroșit. Poate-mpărații s-au luptat – Ei între ei – și s-au tăiat Cu sabia. Să năvălim, Îndată, și să-i nimicim!”
24S-au repezit, în goana mare, Să treacă-n tabăra pe care Israeliții o aveau. Aceștia însă-i așteptau Și i-au lovit, pe negândite, Până când fost-au nimicite Oștirile Moabului. Oștenii Israelului Pătrunseră, apoi, în țară:
25Cetățile, le sfărâmară, Iar pietrele le-au adunat Și pe câmpii le-au aruncat. Toate izvoarele aflate, Îndată, fost-au astupate Și-apoi, copacii s-au tăiat. Chir-Hareset, înconjurat De prăștiași, a fost bătut Până când pulberi s-a făcut. În felu-acesta, din cetate, Doar pietre au mai fost aflate.
26Cel care fost-a împărat Peste Moab încoronat, În clipa-n care a văzut Cum că în luptă e bătut, Cu șapte sute de soldați – Cari grabnic fost-au adunați – A încercat ca să răzbească Și-astfel, un drum să își croiască, Pân’ la cel care, împărat, Era-n Edom încoronat. Oricât de tare s-a zbătut, Să-și facă drum, nu a putut.
27Atunci, împins de disperare, Luă pe fiul său cel mare – Pe cel pe care-ar fi urmat Pe al său tron de-a fi urcat – Și-apoi, pe ziduri, el l-a pus, Unde drept jertfă l-a adus. Israeliții au văzut Ce fel de faptă a făcut Și – mânioși – se-ndepărtară De împărat și de-a lui țară.