2 Timothy 3
1 „Să știi că-n zilele din urmă, Când timpu-aproape că se curmă, Au să se-arate vremuri grele, Ce vor aduce numai rele.
2 Atuncea, oamenii – știu bine – Că vor fi iubitori de sine; De bani, ei fi-vor iubitori, Lăudăroși și hulitori; Nemulțumiri vor avea, multe; De-ai lor părinți, n-au să asculte; Fără evlavie-au să fie, Și plini, într-una, de trufie.
3 Lipsiți, ei au să se vădească, De orice dragoste firească, Clevetitori, ne-nduplecați, Neîmblânziți și ne-nfrânați; La depărtare, se vor ține, Necontenit, de orice bine;
4 Vor fi obraznici, îngâmfați, Înspre vânzare aplecați, Iubind plăcerile mereu, Mai mult decât pe Dumnezeu.
5 Evlavia ce-o vor avea, De formă numai, va fi ea, Căci ne-ncetat, oameni-acei Tăgăduiesc puterea ei. Tu depărtează-te, mereu, De-astfel de oameni, fiul meu.
6 Unii, prin case, reușesc Ca să se vâre, și momesc Femei ușoare, încărcate De multe pofte și păcate,
7 Care – deși învață – iată, Nu vor ajunge, niciodată, Ca să cunoscă, pe deplin, Tot adevărul cel divin.
8 După cum Iane – însoțit De Iambre – s-a împotrivit Lui Moise, tot așa, și ei – Adică oamenii acei – La adevăr, se-mpotrivesc, Ca și cei care se vădesc Cum că, de minte, sunt lipsiți, Și care-s, astfel, osândiți, În tot ceea ce-i cu privință La starea noastră de credință.
9 Ei nu vor mai înainta, Pentru că se va arăta În urmă-n fața tuturor – Întreagă – nebunia lor, Precum s-a arătat apoi, Și nebunia celor doi.
10 Eu știu că tu, necontenit, În de aproape-ai urmărit Învățătura ce-o vestesc, Puterea ce o stăpânesc, Apoi credința mea cea mare, Îndelungata mea răbdare, Dragostea și răbdarea mea.
11 Ai auzit, de-asemenea, Ce prigoniri m-au urmărit, Ce suferințe m-au lovit. Când fost-am în Iconia, Listra și Antiohia, Prea bine știu că ai aflat, Ce prigoniri, am îndurat. Însă, din toate-ntr-un sfârșit, De Domnul, fost-am izbăvit.
12 De altfel, toți cari, ne-ndoios, Vor, cu evlavie-n Hristos, Ca să trăiască – să se știe – Că prigoniți au ca să fie.
13 Cei răi și-nșelători, mereu – Încredințat fii, dragul meu – Din rău în rău, au să pășească, Pe alții au să-i amăgească, Și-apoi – la urmă – dovediți Vor fi ei înșiși, amăgiți.
14 Rămâi dar, în continuare, Numai la lucrurile-n care Ești, pe deplin, încredințat, Pe care tu le-ai învățat, Căci știi cine ți-a dăruit, Tot ceea ce ai dobândit – Deci, ale tale-nvățături.
15 Știi bine, Sfintele Scripturi, Încă din fragedă pruncie. Prin ele doar, poate să-ți vie Înțelepciunea cea prin care, Parte de mântuire, are Cel ce se-arată credincios, În Domnul nost’, Iisus Hristos.
16 Toată Scriptura-i insuflată De Dumnezeu, și e lăsată, Ca să îi fie de folos Celui ce este credincios, Pentru că ea e în măsură Să-i dea, mereu, învățătură, Să-l mustre, să-l îndrepte iar, Să-i dea înțelepciune-n dar, Ca să se salte peste fire, Crescând întru neprihănire,
17 Ca toți acei care, mereu, Sunt oameni ai lui Dumnezeu, Să poată fi desăvârșiți, Destoinici, gata pregătiți Ca al lor umăr să îl pună, Pentru orice lucrare bună.”