2 Timothy 2
1 „Te sfătuiesc, copilul meu, Ca tu să te-ntărești, mereu, În minunatul har, de sus, Cari este în Hristos Iisus.
2 Voiesc să iei dar, seama bine, Și tot ceea ce, de la mine, Neîncetat, ai auzit Atuncea când eu am vorbit Față de martori, să vestești Și tu apoi; deci, să vorbești Și altora cari se arată De-ncredere și, totodată, Se dovedesc a fi-n măsură Să dea la alți-nvățătură.
3 Apoi – cu mine, împreună – Să suferi orișice furtună, Ca un ostaș bun, credincios, Al Domnului Iisus Hristos.
4 Nici un ostaș – să știi – că dacă Dorește, ne-ncetat, să-i placă Celui ce-n oaste l-a luat, N-o să se lase încurcat, De trebile mărunte care Țin de-astă viață pieritoare.
5 Cel cari, la jocuri, s-a luptat, Nu o să fie încurcat, Atunci, când – fără îndoială – Se luptă, după rânduială.
6 Plugarul, mai întâi, muncește Și-abia apoi, rod, dobândește.
7 Deci, înțelege ce-ți spun eu; Domnul o să îți dea, mereu, Pricepere – precum socoate – Să ai, în lucrurile toate.
8 Adu-ți aminte, ne-ndoios, De Domnul nost’, Iisus Hristos, Din a lui David seminție, Care, așa precum se știe, Dintre cei morți, s-a ridicat, Căci Dumnezeu L-a înviat, Cum spune Evanghelia mea;
9 Acum, eu sufăr, pentru ea Și am ajuns înlănțuit, De parcă rele-am făptuit. Dar al lui Dumnezeu Cuvânt Nu e legat, precum eu sânt.
10 Din astă pricină, mereu, Pe toate, am să le rabd eu, Pentru ca toți cei care sânt Aleși, ai Domnului Cel Sfânt, Să capete, neîndoios, Iertarea care-i în Hristos – Deci mântuirea Domnului Și veșnica slavă a Lui.
11 Adevărat, se dovedește Cuvântul care glăsuiește: „Dacă cu El, murit-am noi, Cu El, o să trăim apoi”.
12 Dacă vom ști să suferim, Cu El o să împărățim. Dacă ne lepădăm de El, Și El va proceda la fel.
13 Dacă, necredincioși suntem, Pe El, tot credincios, L-avem Pentru că nu o să dorească, Singur, să se tăgăduiască.
14 Să le-amintești, necontenit, Aceste lucruri – negreșit – Și-apoi, față de Dumnezeu, Fierbinte, să îi rogi, mereu, Să fie cu luare-aminte, Iar certurile de cuvinte Să le evite, ne-ndoios, Căci nu aduc nici un folos, Ci spre pieire-i va purta, Pe cei ce le vor asculta.
15 ‘Nainte dar, la Dumnezeu, Caută să te-areți, mereu, Precum că ești om încercat, Un luptător cari, ne-ncetat, N-are de ce a-i fi rușine, Și care, cu dreptate, ține Cuvântul adevărului Și îl împarte-n jurul lui.
16 De vorbe goale și lumești, Necontenit, să te ferești, Căci cei care le țin, mereu, Îl necinstesc, pe Dumnezeu.
17 Ca o cangrenă-al lor cuvânt, Va roade. Printre-aceștia sânt Și Imeneu și cu Filet,
18 Pentru că ei, încet, încet, De adevăr, s-au depărtat, Și-n acest fel, au răsturnat Credința unora, când ei, Vorbind cu oamenii acei, Despre-nviere, negreșit, Le-au spus că ea a și venit.
19 Dar totuși, temelia tare, Pe care Dumnezeu o are, Nezguduită se arată, Purtând astă pecete dreaptă: „Domnu-i cunoaște pe ai Lui”, Și-apoi, „Numele Domnului, Dacă-I, de cineva, rostit, Omul acela, negreșit, Departe, trebuie să știe, De făr’delegi, ca să se ție!”
20 Prea bine știe fiecare, Precum că într-o casă mare, Pe lângă vasele aflate Din aur sau argint lucrate, Vase din lemn, de-asemeni, sânt Și-apoi și vase de pământ. Stăpânul dă, la fiecare, Anume întrebuințare: Unele-s vase făurite Doar ca să fie folosite Pentru lucrări de cinste, iară, Altele sunt pentru ocară.
21 Deci, dacă cineva voiește – Și-n urmă, se și curățește – Va fi un vas bun de cinstit, Un vas care a fost sfințit, Un vas folositor, pe care, Al său Stăpân, în casă-l are, Și cari, destoinic, se vădește, Când lucruri bune-nfăptuiește.
22 Ascultă dar, îndemnul meu: Tu trebuie să fugi, mereu, De toate poftele pe care, Al tinereții timp, le are; Să urmărești neprihănirea, Credința, pacea și iubirea, Cu toți acei cari, fără teamă, Pe-al nostru Domn, mereu Îl cheamă, Din a lor inimă curată.
23 Apoi, de fiecare dată, Ferește-te – doresc a-ți spune – De întrebările nebune, Căci știi că certuri zămislesc, În jurul lor, și învrăjbesc.
24 Cel care-i rob al Domnului, Nu trebuie-n purtarea lui, Ca să se certe dar, nicicând. El trebuie să fie blând, Să fie-n stare să-i învețe, Pe toți, și să le dea povețe, Să fie îngăduitor, Mereu să fie răbdător,
25 Iar pe potrivnici, să-i învețe Și să-i îndrepte cu blândețe, Având nădejde, tot mereu, Că numai bunul Dumnezeu Le poate da, după voință – Și lor – starea de pocăință, Spre a putea cunoaște-apoi, Tot adevărul – ca și noi –
26 Iar când își vor veni în fire – Când va avea loc o trezire – Să se desprindă fiecare, De cursa diavolului, care I-a prins, făcându-i să slujească Și voia să i-o împlinească.”