2 Samuel 19
1 Ioab, pe loc, fosta-nștiințat De ceea ce s-a întâmplat: „David, în ceasu-acesta greu, Îl plânge pe-Absalom, mereu.”
2 Astfel, izbânda obținută În jale fost-a prefăcută, Căci printre oameni s-a zvonit Că David este necăjit Și că îi pare tare rău Că a murit feciorul său.
3 Când în cetate au intrat, Oștenii toți s-au furișat, De parcă ar fi părăsit Câmpul de luptă și-au fugit.
4 David și-a pus o-nvelitoare, Pe față și – în gura mare – Se văieta, strigând mereu: Vai, Absalom! Vai, fiul meu!”
5 Ioab, atuncea, a urcat, Sus, în odaie, la-mpărat, Zicând: „Ce faci, nu este bine! Căci tu acoperi de rușine, Obrazul celor ce-au luptat Și astfel viața ți-au scăpat Și ție și feciorilor Și fiicelor, nevestelor Și țiitoarelor pe care, Al nostru împărat le are.
6 Pe cei ce te urăsc, găsești Că trebuie să îi iubești, Iar pentru tine, pe pământ. Alți oameni parcă nu mai sânt. De căpetenii ai uitat, De slujitori te-ai depărtat. Nimic nu te interesează, Ci doar durerea ta contează! De Absalom ar fi trăit, Iar noi cu toți am fi murit, Îmi pare – precum am văzut – Că mult mai mult ți-ar fi plăcut.
7 Te scoală-ndată – bărbătește – Și ieși afară și vorbește, După cum vrea al tău popor! Fii după inimile lor! Pe Domnul jur: dacă nu ieși, Cu ai tăi oameni să vorbești, În noaptea asta, toți plecăm Și singur o să te lăsăm! Aceasta, vreau să-ți dau de știre Că fi-va o nenorocire Cum alta nu ai mai avut, De când, pe lume, te-ai născut!”
8 David, atunci, s-a ridicat Și către poartă s-a-ndreptat. Când veștile s-au răspândit Că împăratul a venit Și e la poartă așezat, Poporu-ntreg s-a adunat, Mergând la poartă ca să-l vadă, Cu el – de vorbă – ca să șeadă. Israeliții au fugit Și-n corturi s-au adăpostit.
9 În semințiile pe care, Neamul lui Israel le are, Întreg poporul s-a certat: „Iată, al nostru împărat” – Oameni-au zis – „ne-a izbăvit De toți cei ce ne-au prigonit. Pe Filisteni, el i-a bătut Și ne-a scăpat. Toți am văzut Că ne-a ferit de orice rău. Și-acuma, pentru fiul său – Pentru-Absalom – a trebuit, Din țară, ca să fi fugit.
10 Dar Absalom – acela care Uns e de-a noastră adunare, Ca împărat – precum se știe, E mort, ucis în bătălie. De ce, acuma, nu puteți, O vorbă bună să puneți Pentru a împăratului Întoarcere, în țara lui?”
11 David, solie, a trimis, La ai săi preoți și a zis Către Țadoc și-Abiatar: „În Iuda, să vă duceți dar, Ca să vorbiți bătrânilor. Când veți ajunge-n fața lor, Să-i întrebați: „De ce voiți Ca printre ultimii să fiți, În hotărârea cea pe care O ia întreaga adunare, Privind a împăratului Întoarcere, în țara lui?” Căci tot ceea ce se vorbea Și tot ceea ce se zvonea, Ajunse de a fi aflat Și cunoscut, de împărat.
12 „Voi toți sunteți ai noștri frați. De ce, la urmă, vreți să stați, Când toată lumea trebuia, O hotărâre ca să ia, Privind a împăratului Întoarcere, la casa lui?”
13 „Când pe Amasa-l întâlniți, În felu-acesta, să-i vorbiți: „Nu ești, din osul meu, luat? Nu ești, din carnea mea-ntrupat? Mă pedepsească Dumnezeu Cu toată-asprimea Lui, mereu, Dacă cumva nu vei fi dus Și, în al lui Ioab loc, pus, Drept marele conducător Aflat în fruntea oștilor!”
14 Prin felu-n care s-a purtat, David, pe loc, a înmuiat Inima-ntregului popor Aflat în Iuda. Tuturor – Atunci – de David, le-au plăcut Și, prin solie, i-au cerut: „Întoarce-te iarăși, la noi. Cu toți ai tăi, vino-napoi.”
15 David s-a-ntors și a pornit Spre Iuda, însă s-a oprit Apoi, cu toți oamenii lui, La apele Iordanului. Locuitorii cei pe care, Țara lui Iuda-n ea îi are, Către Ghilgal s-au îndreptat, Să-ntâmpine pe împărat, Căci să-l convigă-aveau în plan, Să treacă-apoi, peste Iordan.
16 Șimei din Bahurim – cel care Pe Ghera, drept părinte-l are, Iar după neam, e Beniamit – Să se pogoare, s-a grăbit – Cu tot poporul adunat – Ca să îl vadă pe-mpărat.
17 O mie de bărbați veneau – Din Beniamin – și-l însoțeau. Cu el, și Țiba s-a aflat – Cel ce fusese așezat, De către David, drept mai mare, Asupra casei cea pa care O avea Saul. El venea, Cu toți feciorii ce-i avea, Căci cinsprezece fii avuse. Pe ai săi robi, îi mai aduse. Aceștia, douăzeci, erau Și cu stăpânul lor mergeau. Întreg alaiul a trecut Peste Iordan și l-au văzut,
18 Tocmai atunci, pe împărat, Că într-o luntre, s-a urcat. Șimei fugi-naintea lui, Și-n fața împăratului, Jos, la pământ, s-a aruncat Cu toți ai săi, și s-a-nchinat.
19 „Păcatul ce l-am făcut eu, Nu-l ține-n seamă, domnul meu!”– A zis Șimei – „Căci am greșit! Mă iartă! Am păcătuit, Față de tine, când erai Fugar, atunci când părăseai Ierusalimul. Nu mai ține – Păcatul săvârșit de mine – În seamă dar, prea luminate. Cuvintele-mi necugetate Ce ți-au făcut atâta rău, Iartă-le-acum, robului tău!
20 Mărturisesc că am greșit! Tocmai de-aceea, am venit Astăzi, și-s primul care iasă – Din toată a lui Iosif casă – În fața înălțimii tale!”
21 Când auzi vorbele sale Fiul Țeruiei, Abișai, A zis: „Mă lasă, să îl tai! Nu trebuie să moară oare, Căci a strigat, în gura mare, După al nostru împărat, Și pentru că l-a blestemat Pe însuși unsul Domnului?”
22 David, spre slujitorul lui, Se-ntoarse și îi zise-apoi: „Dar ce am, oare, eu cu voi, Fii ai Țeruiei? De ce-mi stați, Azi, împotrivă-mi adunați? Trebuie-n Israel, cumva, Să moară, astăzi, cineva? Neștiutor mă dovedesc, Încât nu știu să-mpărățesc, Acuma, peste Israel?”
23 Apoi, s-a-ntors și-a spus, astfel, Către Șimei: „Să nu ai teamă, Căci n-ai să mori, de bună seamă!” Apoi, spre-a fi încredințat Că tot ce-a spus e-adevărat, Făcut-a și un jurământ, Să întărească-al său cuvânt.
24 Mefiboșet – acela care Pe Saul, drept părinte-l are – Grabnic, în urmă, a venit, La David. Nu și-a îngrijit Picioarele, nu și-a spălat Straiul și nici nu și-a tăiat Barba, tocmai din ziua când David a părăsit, plângând, Ierusalimul, însoțit De oamenii ce l-au slujit.
25 Era-n Ierusalim aflat David, când el l-a căutat. Cu bunătate, l-a primit Și-n felu-acesta, i-a vorbit: „Mefiboșet, când am plecat, Oare de ce nu m-ai urmat?
26 El a răspuns: „Nu am putut, Cu toate că mult aș fi vrut. Află că înșelat – mereu – Am fost, de slujitorul meu. Când ai plecat, te rog să crezi – Așa olog precum mă vezi – Am zis: „Pun șaua pe măgar, Să merg cu împăratul”, dar
27 Țiba, la tine, a venit Și doar de rău, el m-a vorbit. Să știi că împăratul meu, Ca îngerul lui Dumnezeu Întotdeauna-i pentru mine. Acum dar, fă cum crezi că-i bine.
28 Toți cei din casa cea pe care, Saul al meu părinte-o are, Vrednici de moarte s-au vădit, Față de tine, negreșit. Totuși, pe mine, m-ai adus Și-apoi la masa ta m-ai pus. Ce drept, acum, aș mai avea, Și-n ce fel, oare, aș putea Să-i cer ceva, domnului meu, Când știe bine, cine-s eu?”
29 David i-a zis: „Ce tot vorbești? Cum poți, în ăst fel, să gândești? Tu și cu Țiba – amândoi – Veți împărți pământu-apoi.”
30 Mefiboșet a glăsuit: „Să ia el, tot! Sunt mulțumit Că l-am văzut pe împărat La a sa casă, așezat.”
31 La apele Iordanului, În fața împăratului, Și Barzilai a mai ieșit, Cel ce, de neam, e Galaadit. Din Roghelim, el a plecat, Să îl petreacă pe-mpărat,
32 Peste Iordan. Bătrân era, Căci anii ce îi număra De când pășea pe-al vieții drum, Trecură de optzeci de-acum. Pe David, el îl îngrijise Când la Mahanaim sosise, Căci Barzilai s-a arătat A fi un om foarte bogat.
33 Când împăratul l-a zărit, În acest fel, a glăsuit: „Vino cu mine, căci pornim, Îndată, spre Ierusalim. Vino alăturea de mine Și am să mă-ngrijesc de tine. În casa mea, de ai să vii, Hrănit mereu, tu ai să fii!”
34 Dar Barzilai l-a întrebat, Cu-n zâmbet trist, pe împărat: „Câți ani, gândești că mai trăiesc, Să merite să te-nsoțesc Acum, pân’ la Ierusalim, Ca împreună, noi să fim?
35 Iată că am îmbătrânit. Optzeci de ani am împlinit. Ce crezi că-aș face pentru tine? Mai știu eu ce e rău sau bine? Ce gust ar mai putea avea Mâncarea, băutura mea? Mai pot ca să ascult eu, oare – Acuma – plin de încântare, Cântecul cântăreților, Sau glasul cântărețelor? De ce să vin la tine-n țară? Să-ți fiu, mereu, doar o povară?
36 Aici sunt, pentru că doresc – Puțin – la drum, să te-nsoțesc. De altfel, după al meu plan, Cu tine, trec peste Iordan Și vreau ca, o bucată bună De drum, s-o facem împreună. Atâta doar, însă apoi Mă voi întoarce înapoi, Căci nu vreau să rămân cu tine. De ce să-mi faci dar, acest bine?
37 Voi merge în cetatea mea, Unde apoi, să mor, aș vrea, Lângă mormântul cel pe care – Acolo – tatăl meu îl are, Unde – de-asemeni – e aflată Și a mea mamă îngropată! Dar iată cum gândit-am eu: Chimham este un rob al meu. Pe el, aș vrea să-l iei cu tine Și-apoi să faci cum crezi că-i bine. Te rog dar, fă în așa fel, Să fie bine pentru el.”
38 David a zis: „Bine! Îl iau, Pentru că eu voiesc să-i dau Tot ce îmi ceri. Așa e bine? Chimham mă va-nsoți, pe mine!”
39 Apoi, cu toții au trecut Peste Iordan și au făcut Un mic popas, pe malul lui. În fața împăratului, Se duse Barzilai, călare, Gata fiind, pentru plecare. David l-a binecuvântat Și pe obraz l-a sărutat, Iar Barzilai luă, apoi, Drumul spre casă, înapoi.
40 Chimham, cu David, a plecat Și spre Ghilgal s-au îndreptat. Întreg poporul cel pe care Țara lui Iuda-n ea îl are – Cu jumătate din acel Ce se afla în Israel – Pe împărat l-au petrecut, Peste Iordan când a trecut.
41 Apoi, bărbații cei pe care Țara lui Israel îi are, Îl întrebară pe-mpărat: „Dar pentru ce ai fost furat, Tu împărate, de-ai noști’ frați Care, în Iuda, sunt aflați? Și pentru ce – cum am văzut – Peste Iordan, ei te-au trecut?”
42 Atunci, bărbații cei pe care Țara lui Iuda-n ea îi are, Răspunseră în acest fel, Bărbaților lui Israel: „Pe împărat, l-am însoțit, Căci ne e rudă, negreșit! Acum, motive căutați, Prin care să vă mâniați? Sau nu cumva gândit-ați voi, Că în ăst timp, trăit-am noi Numai pe cheltuiala lui, Adică a-mpăratului? Credeți, cumva, că ne-a făcut Vreun dar, dacă l-am petrecut?”
43 Îndată, cei din Israel Răspunseră, în acest fel: „De zece ori mai mult, să știți Că suntem noi, îndreptățiți Să îl avem pe împărat, Căci înapoi, noi l-am chemat! De ce, acuma, voi veniți Și vreți să ne nesocotiți?” Când cei din Iuda-au auzit Aste cuvinte, au vorbit Cu-asprime multă-apoi, celor Din al lui Israel popor.