2 Corinthians 10
1 „Eu, Pavel dar, vă rog frumos, Prin bunătatea lui Hristos Și prin blândețea Lui, cea mare – Eu, „îndrăzneț, din depărtare În contra voastră, dar smerit, Atunci când sunt, la voi, sosit” –
2 Să nu mă faceți, așa dar, Când am să fiu de față iar, Ca să alerg la îndrăzneală, Pe care-apoi – fără-ndoială – În contra unora, voiesc, Atuncea să o folosesc, Căci își închipuie – dragi frați – Precum că noi suntem mânați, De firea noastră, pământească.
3 Trăim, în firea cea lumească, Însă nu ne luptăm – să știți – Fiind, de ea, călăuziți. Așa că, armele cu care Luptăm, acuma, fiecare, Nu sunt, acestei firi, supuse, Căci nu-s, de pe pământ, aduse;
4 Ci ele-s arme întărite De Dumnezeu și pregătite, Mereu, să fie în măsură, Să surpe orice-ntăritură.
5 Noi răsturnăm, necontenit, Tot ceea ce s-a izvodit În mințile oamenilor Și orice înălțime-a lor Care-mpotrivă-i stă, mereu, Cunoașterii lui Dumnezeu; Și orice gând – neîndoios – Rob, ascultării lui Hristos, Dorim ca să îl facem noi.
6 Îndată ce sfârși-veți voi Cu ascultarea, vreau să știți, Că suntem gata, pregătiți, Să-l pedepsim, pe fiecare, Pentru a lui neascultare.
7 Vreau să vă-ntreb, dragii mei frați: La-nfățișare, vă uitați? Dacă va crede cineva, Că „este-al lui Hristos”, cumva, Să aibă în vedere-apoi, Că tot ai Lui, suntem și noi.
8 Eu, să mă laud, aș putea, Mai mult, cu stăpânirea mea, Dată de Domnul, peste voi, Pentru zidirea voastră-apoi. Dacă aș face-o, să știți bine, Precum că nu mi-ar fi rușine.
9 V-am zis așa, ca nu cumva, Să-nfricoșez, pe cineva, Cu o epistolă de-a mea, Prin ce se află scris în ea.
10 „De fapt”, spun ei, „ceea ce-a zis Și, prin epistole, ne-a scris, Sunt lucruri, de putere, pline, Cu greutate. Dar, știm bine, Că dacă el însuși, apoi, O să se afle printre noi, E moale, și-n cuvântul lui, Vedem că, greutate, nu-i.”
11 Cel cari, astfel, ne-a judecat, Să fie bine-ncredințat, Că tot așa cum scriem, noi Ne vom purta și când, la voi, Avem, de față, ca să fim. Așa precum, să scriem, știm – Departe-atunci când ne aflăm – La fel, vom ști să ne purtăm, În fapte, când sosim, apoi, Față în față, stând, cu voi!”
12 „Desigur – fără îndoială – N-avem așa o îndrăzneală, Ca să ne punem cu acei Care se laudă. Dar ei, Pentru că, singuri, se măsoară, Doar prin ei înșiși, bunăoară, Prin acest fapt, sunt dovediți Că de pricepere-s lipsiți.
13 Noi, însă, nu ne lăudăm – Și nici măcar nu încercăm – Peste măsura ce-o avem, Căci laude-a primi, putem Doar în măsura însemnată De Dumnezeu și așezată Câmpului nostru, ca apoi, Astfel, s-ajungem pân’ la voi.
14 Nu ne întindem, în zadar – Acuma – nici prea mult noi dar – De parcă n-am ajuns la voi – Pentru că știm bine, apoi, Că-n Evanghelia lui Hristos, Ne-aflăm la voi, neîndoios.
15 Nu încercăm, în fața voastră, Apoi, peste măsura noastră, Ca să ne lăudăm, cumva, Cu ce-a trudit altcineva. Nădăjduim că dacă crește Credința voastră, se lărgește Și câmpul nost’, de lucru-apoi, Pe care, îl avem, la voi.
16 Că vom putea atuncea – știm – Ca Evanghelia, s-o vestim Și în ținuturile care Le-aveți, dincolo de hotare, Fără ca să pătrundem noi, În lucrul altuia apoi, Căci nu vrem să ne lăudăm, De-a gata, când, ceva, luăm.
17 Ci „când dorește cineva, Ca să se laude, cumva, Are să-i fie-ngăduit, Numai în Domnul, negreșit.”
18 Căci nu este primit acel Care se laudă, ci cel Care, de Domnul, ne-ncetat, Are să fie lăudat.”