2 Corinthians 1
1 „Pavel, chemat spre a fi pus, Apostol, în Hristos Iisus – Precum voit-a Dumnezeu – Și Timotei, fratele meu, Către Biserica pe care, Al nostru Dumnezeu o are Pe al Corintului pământ, Și către sfinții care sânt, Pe-acel meleag îndepărtat, Care, Ahaia, e chemat:
2 Harul și pacea, tot mereu, Să vi-o dea Tatăl, Dumnezeu, Și-al nostru Domn, Hristos Iisus, Care se află-n ceruri, sus!”
3 „Vreau, Dumnezeu, pentru vecie, Ca, binecuvântat, să fie – El, Tatăl Domnului Iisus, El, Dumnezeul Cel de Sus, Părinte-al îndurărilor Și Domn al mângâierilor,
4 Cel care mângâie, mereu, Când, în necaz, ne este greu, Pentru ca să putem și noi, Să-i mângâiem pe alți-apoi, Precum și El ne-a mângâiat, Când, în nevoie, ne-am aflat;
5 Căci după cum, neîndoios, De suferința lui Hristos, Parte avem, din belșug, noi, Tot prin Hristos, avem apoi, Parte, de multă mângâiere Și alinare, în durere.
6 Dacă-n necaz suntem aflați Noi, astăzi – dragii noștri frați – Suntem, pentru ca voi să fiți Și mângâiați, și mântuiți. Când mângâiați suntem apoi – Să știți că suntem pentru voi – Ca să puteți fi mângâiați, Că suferiți și că răbdați, Aceleași rele, ca și noi.
7 Nădejdea noastră – pentru voi – E neclintită. Am văzut, Precum că, parte, ați avut, De suferințe și durere; De-aceea, și de mângâiere – Iată – suntem încredințați, Că parte-aveți și voi, dragi frați.
8 Într-adevăr dar – fraților – Vă spunem vouă, tuturor, Căci nu dorim ca să nu știți, Că-n Asia, am fost loviți, De un necaz atât de mare, Care ne-a apăsat mai tare Decât puteam noi să răbdăm, Încât, nădejde să scăpăm Cu viață, nu am mai avut.
9 Ba mai mult, încă, am crezut Că este timpul să murim. Pentru că trebuia să știm, Încredere, s-avem apoi, În Dumnezeu, și nu în noi, Căci El are, în mână, sorții Și poate să-nvieze morții.
10 Iată că El ne-a izbăvit, Iar moartea nu ne-a mai lovit; Și-avem nădejde că, de-acum, Încă un timp, pe-al vieții drum, De noi, are să se-ngrijească Și are să ne izbăvească.
11 Voi înșivă puteți apoi, Ca să ne ajutați, pe noi, Cu rugăciunile – dragi frați – Pe care o să le-nălțați, Căci noi primit-am îndurare, Prin rugile acelea care, De cei mai mulți, au fost făcute, Spre a fi ele prefăcute Într-un prilej, prin cari, voim, Lui Dumnezeu, să-I mulțumim.”
12 „Lauda noastră este dată, De mărturia arătată, De-al nostru cuget, ne-ncetat, Pentru că-n lume, ne-am purtat – Și mai ales, față de voi – Cu o sfințenie care-apoi, Vine din inimi ce-s curate Și cari, de Dumnezeu, sunt date, Pentru că nu ne-am bizuit Pe-nțelepciunea ce-a venit Din lume, ci pe harul care, Al nostru Dumnezeu îl are.
13 Nu v-am scris, altceva, nimic, Afară doar de ce, eu zic, Că voi cunoașteți și citiți – Și trag nădejdea ca să știți, Pân’ la sfârșit. Ați și văzut –
14 Și-n parte, chiar ați cunoscut – Căci laudă, vă suntem noi, Precum o să ne fiți și voi Motiv de laudă, nespus, În ziua Domnului Iisus.
15 În astă-ncredințare-am vrut, Să vin, ca voi să fi avut, În felu-acesta, așadar – Atuncea – un al doilea har.
16 Dacă, la voi, aș fi venit – În urmă – cred că, negreșit, Spre Macedonia, porneam, Iar de acolo, mă-ntorceam, Iarăși, la voi, ca după-aceea, Să mă conduceți, spre Iudeea.
17 Când am luat, în gândul meu, Această hotărâre, eu, Credeți că nu am cugetat-o Și ușuratic am luat-o? Sau hotărârile pe care Le iau mereu, credeți voi, oare, Că-n felul lumii, le-am luat, Doar pentru a se fi aflat Atât „Da, da”, în vorba mea, Cât și, „Nu, nu”, de-asemenea?
18 Dar, credincios e Dumnezeu Și martor îmi este, mereu, Cum că vorbirea noastră-apoi, Ce-am folosit-o pentru voi, Nu a cuprins, nicicând, în ea, Și „Da” și „Nu”, de-asemenea.
19 Căci Fiul Tatălui de Sus – Al nostru Domn, Hristos Iisus – Cari fost-a propovăduit, În al vost’ mijloc, negreșit Prin mine și prin Timotei Și prin Silvan deci – dragii mei – N-a fost și „da” și „nu”, vreodat’, Ci El, doar „da”, S-a arătat.
20 Iată căci ceea ce, mereu, Făgăduit-a Dumnezeu, Făgăduințele acele – Oricât de multe ar fi ele – În El sunt „da”, necontenit. Astfel, și „Aminul” rostit, De noi, prin El, e spus, mereu, Spre a-L slăvi, pe Dumnezeu.
21 Acela care ne adună Și ne-ntărește împreună, Ca să ne ungă în Hristos, E Dumnezeu, neîndoios.
22 El este Cel ce ne-a iubit Și-n urmă, ne-a pecetluit, Punând, în inima oricui, Apoi, arvuna Duhului.”
23 „Martor, Îl iau, pe Dumnezeu, În fața sufletului meu, Că, la Corint, nu am venit, Căci să vă cruț, eu am dorit.
24 Nu vreau să creadă cineva, Că, stăpânire, am avea – Peste credința voastră – noi. Dar, împreună, vrem apoi, Ca să lucrăm, fără-ncetare, La bucuria voastră mare, Pentru că voi – dragii mei frați – Tari, în credință, știți să stați.”