2 Chronicles 18
1 Cinste și slavă-a căpătat, În timpul vieții, Iosafat. Mare belșug a dobândit Și cu Ahab s-a încuscrit.
2 Trecură câțiva ani apoi, De când ajunseră cei doi Cuscri a fi, iar Iosafat, Pe cuscrul său, l-a căutat, Căci la Samaria ședea Ahab pe-atunci, și-mpărățea. Când l-a văzut pe Iosafat, Ahab, la slugi, porunci a dat, Să taie-n cinstea cuscrului – Precum și a poporului Ce-l însoțea – foarte mulți boi Și-asemeni foarte multe oi. Pe cuscrul său, pe Iosafat, După aceea l-a rugat Ca la Ramotul cel pe care Țara lui Galaad îl are, Să-l însoțească, negreșit, Și-n sprijin să îi fi venit.
3 El zise, către Iosafat: „Iată la ce am cugetat: N-ai vrea să ne-nsoțiți și voi, În Galaad și, cu război, Ramotul să îl dobândim?” „Alăturea, o să vă fim!” – Răspunse Iosafat, de-ndată. „În bătălia ce se-arată, Cu tine am să fiu și eu, Precum și tot poporul meu.”
4 După aceea, Iosafat, În acest fel a cuvântat: „Poruncă dă, ca să se-adune Prorocii, să vedem ce spune Acum, cuvântul Domnului.”
5 În fața împăratului, Prorocii, toți, s-au adunat Și-n număr, ei s-au ridicat La patru sute. Astfel, când Se strânseră toți, așteptând ‘Naintea lui, Ahab a spus: „Iată, în gând, acum ne-am pus, În Galaad, ca să plecăm, Ramotul, să-l eliberăm. Voiesc să știu, ce spuneți voi: Să mă pornesc la ăst război, Sau să renunț? Cum e mai bine?” „Du-te, căci Domnul e cu tine” – Prorocii, toți, l-au sfătuit.
6 Când Iosafat i-a auzit, Ne-ncrezător l-a întrebat Pe-al lui Israel împărat: „Nu mai e oare-n acest loc, Vreun om care este proroc Al Domnului, să îl chemăm, Ca și pe el să-l întrebăm?”
7 Al lui Israel împărat I-a zis, atunci, lui Iosafat: „Mai este, în poporul meu, Un om prin cari, pe Dumnezeu, Noi am putea să-L întrebăm. De vrei, putem să îl chemăm. Eu îl urăsc pe omu-acel, Căci doar de rău vorbește el. Nimica bun nu-mi prorocește. Acel om, Mica, se numește Și Imla este al lui tată.” „Cheamă-l pe Mica, de îndată” – Îi zise Iosafat. „E bine Să nu vorbești așa, când vine, Căci vreau – prin el – să aflu eu, Ce ne va spune Dumnezeu.”
8 Al lui Israel împărat, La sine-ngrabă, a chemat, Un dregător și-astfel i-a spus: „Mica să fie-ndat’ adus! Mica este acela care, Pe Imla, drept părinte-l are.”
9 Pe jilțuri, cei doi împărați Erau, atuncea, așezați, La a Samariei intrare. Cu hainele de sărbătoare, Fuseseră înveșmântați. În fața lor, erau aflați Prorocii care îi avea, În acel timp, Samaria. Aceștia, toți, se îmbulzeau, Necontenit, și proroceau.
10 Unul – zis Zedechia – care, Părinte, pe Chenana-l are, Coarne de fier și-a făurit Și-n acest fel a glăsuit: „Așa vorbește Domnul: „Iată, Cu aste coarne o să-i bată Ahab, pe Sirieni apoi. Când va porni el, la război, Cu ele, o să-i biruiască Și are să îi nimicească!”
11 Ceilalți proroci au zis la fel, Căci prorociră ca și el: „În Galaad să te repezi, Ramotul să-l eliberezi! Căci Domnul a găsit cu cale, Să îl dea pradă, mâinii tale.”
12 Solul, care a fost trimis, A mers, la Mica, și i-a zis: „Prorocii, toți, care-au venit, De bine doar, au prorocit, În fața împăratului. Când vei sosi, la curtea lui, Ai grijă, prorocește-i bine!”
13 „Spun ceea ce, de sus, îmi vine”– Răspunse Mica-ndată. „Eu, Doar ce-mi va spune Dumnezeu, Am să rostesc. Nimic mai mult, Căci eu, de Dumnezeu, ascult. Viu este Domnul, că-i voi spune Tot ce în inimă-mi va pune.”
14 Mica ajunse la-mpărat Și-atunci Ahab l-a întrebat: „În Galaad, să ne urcăm – Ramotul, să-l eliberăm – Sau să renunț? Cum e mai bine? Mica a spus: „Domnu-i cu tine Și iată, a găsit cu cale, Să îl dea pradă, mâinii tale.”
15 Când auzi al său răspuns, De-un gând, Ahab a fost pătruns Și zise: „Oare-acest cuvânt A fost rostit de Domnul Sfânt? Mă îndoiesc. De-aceea-ți spun: De câte ori, vrei să te pun Să juri, pe Numele Cel Sfânt, Al Domnului, că ăst cuvânt, Ce l-ai rostit e-adevărat?”
16 Mica, atunci, a cuvântat: „Iată că văd al tău popor, Ca turma fără de păstor. Îl văd, pe munte, risipit, Iar Domnul, astfel, a vorbit: „Nu au stăpân oameni-acei. Acasă, să se-ntoarcă ei!”
17 Al lui Israel împărat L-a întrebat, pe Iosafat: „Dar oare, nu-ți spusesem eu, Precum că Mica, tot mereu, Numai de rău, îmi prorocește? Nimica bun, nu îmi vestește!”
18 Mica s-a-ntors către-mpărat Și-n acest fel a cuvântat: „Ascultă ce a glăsuit Domnul, atunci când a vorbit. Pe Dumnezeu, eu L-am văzut, Pe al Său jilț când a șezut, Având oștirea cerului La dreapta și la stânga Lui.
19 Domnul, în juru-I, S-a uitat Și-n urmă El a cuvântat: „Cine are să-l amăgească Pe-Ahab, și astfel să se pornească Înspre Ramotul cel pe care Țara din Galaad îl are? Acolo, trebuie să piară! Cine-l va duce-n acea țară?” Uni-ntr-un fel au plănuit, Iar alți, altfel, s-au gândit.
20 Un duh, atunci, s-a-nfățișat La Domnul și a cuvântat: Iată că eu am să găsesc O cale, să îl amăgesc.” „Dar cum vei face?” – a voit Domnul să știe, negreșit.
21 „Am să mă fac duh de minciună Și-ai săi proroci, toți, au să-i spună Ca să se ducă la Ramot. În felu-acesta, eu socot Cum că Ahab are să piară.” Așa să faci! Să ieși afară Și fă precum ai cuvântat!” – Îi zise Domnul, de îndat’.
22 Duh de minciună Domnu-a pus, În toți prorocii – cum a spus – Căci lucruri rele, negreșit, Pentru Ahab, a pregătit.”
23 Când Zedechia-a auzise Acest cuvânt, se repezise La Mica și, plin de necaz, L-a pălmuit peste obraz. În urmă, el a glăsuit: „Spune-mi, pe ce drum a ieșit Duhul lui Dumnezeu, din mine, Ca să vorbească-apoi, cu tine?” Ăst Zedechia e cel care, Drept tată, pe Chenana-l are.
24 Mica răspunse: „Ai să vezi Și-al meu cuvânt ai să îl crezi În ziua-n care-nspăimântat, Să te ascunzi, vei fi cătat.”
25 Furios, Ahab – atunci – a zis: „Mica, voiesc să fie-nchis! Să-l duceți la Amon – cel care Peste cetate e mai mare – Și la Ioas – la dregător – L-al împăratului fecior.
26 Ei să-l arunce-n închisoare, Să nu mai vadă-al zilei soare. Cu pâine numai, să-l hrănească Și apă doar, să-i dăruiască, Până atunci când, înapoi, Biruitori, veni-vom noi.”
27 „Dacă în pace ai să vii” – Răspunse Mica – „vreau să știi Că Domnul n-a vorbit prin mine! Luați popoare, seama bine!” – Mai zise el, când a sfârșit – „La ceea ce s-a prorocit!”
28 Al lui Israel împărat Și cel în Iuda-ncoronat S-au dus pân’ la Ramotul care Țara lui Galaad îl are.
29 Ahab i-a zis lui Iosafat: „De luptă, fi-voi îmbrăcat, Ca să iau parte la război. Tu să rămâi mai înapoi, Și-n hainele împărătești Va trebui să te gătești.” Ahab, îndată, s-a schimbat Și-n luptă el s-a avântat.
30 Mai marele cârmuitor Al oștii Sirienilor, La sine, grabnic, l-a chemat Pe cel cari fost-a așezat Drept căpetenia carelor Al oștii Sirienilor. Când căpitanul a venit, În felu-acesta i-a vorbit: „În luptă, când o să intrați, Grijă s-aveți să-l căutați Pe împăratul cel pe care Neamul lui Israel îl are.” Nu vă luptați nici cu cei cari Sunt mici și nici cu-aceia mari. Să vă luptați doar cu acel Care-i mai mare-n Israel!”
31 Cei care căpitani erau Și carele le conduceau, Când l-au văzut pe Iosafat În hainele de împărat, În felu-acesta au gândit: „El e-mpăratul, negreșit. Mai mare decât este el, Nu-i altul peste Israel.” Încet, ei s-au apropiat, Spre a-l lovi pe Iosafat. Dar Iosafat, când i-a zărit, A scos un țipăt și-a fugit. Domnul, atunci, l-a ajutat Și pe dușmani i-a-ndepărtat.
32 Cei care căpitani erau Și carele le conduceau, Au priceput că nu e el, Mai mare peste Israel, Și-atunci, în pace, l-au lăsat.
33 Un om, arcul, și-a încordat, Trăgând cu el, la întâmplare, În vălmășagu-acela mare. Din arc, săgeata a țâșnit Și pe Ahab ea l-a lovit, La-ncheietura cea pe care Platoșa-mpărătească-o are. Către cel care i-a condus Carul, atunci, Ahab a spus: „Mă scoate-afară, negreșit, Căci iată că sunt greu rănit!”
34 Războiul a continuat, În urmă, mai înverșunat. Ahab, rănit, a stat apoi – În carul său pentru război – În fața Sirienilor. Drept s-a ținut, ‘naintea lor, Până când seara a venit Și-abia atuncea a murit.