1„Astfel, dacă Iisus Hristos A pătimit aicea, jos – În trup – să vă-narmați și voi, Cu-aceleași gânduri mai apoi. Căci cu păcatul, a sfârșit Cel care-n trup a pătimit;
2Pentru că el, în vremea-n care, În trup – s-o mai petreacă – are, Va trebui ca să trăiască Nu după pofta omenească; Doar după voia Domnului, Își va trăi el, viața lui.
3Ajunge dar, că în trecut, Voi ați trăit și ați făcut Doar voia Neamurilor, care Nu-i alta, decât desfrânare, Poftă, ospețe și beție, Chefuri cu multă veselie, Și idolești slujiri vădite, Cari toate-s neîngăduite.
4De-aceea, iată, sunt mirați Acum, când nu mai alergați, Cu ei, pe ale lor cărări, La un potop de desfrânări; De-aceea, ei vă prigonesc Acum, și vă batjocoresc.
5Dar, socoteală, au să dea, Curând, în fața Celuia Cari gata e, de judecată, Și cari va judeca odată, Vii și morții, negreșit.
6Căci de aceea, s-a vestit Acuma, Evanghelia, Și morților, ca ei să stea, La judecata ce-o să vie Și astfel, judecați să fie, Asemeni oamenilor care, În trup sunt, însă, fiecare Să viețuiască-apoi mereu, În duh dar, după Dumnezeu.
7Iată sfârșitul tuturor – Al tuturor lucrurilor – Este aproate. Deci să știți, Ca înțelepți, mereu, să fiți, Și doar în rugăciune, voi Trebuie să vegheați apoi.
8Dar mai presus de toate, vreau, Un sfat, acuma, să vă dau: S-aveți o dragoste fierbinte, Unii, de alții – țineți minte! – Pentru că dragostea, doar, poate, S-acopere multe păcate.
9De oaspeți, primitori să fiți, Voi între voi, și nu cârtiți,
10Ispravnici buni, fiind mereu, Ai harului lui Dumnezeu, Care-i atât de felurit; Voi – după harul dobândit – Unii, pe alții, vreau să știți, Că trebuie să vă slujiți.
11Dacă vorbește cineva, Când va avea de spus ceva, Să folosească, tot mereu, Cuvintele lui Dumnezeu. Atunci când are cineva, Să îi slujească altcuiva, Slujirea trebuie-mplinită După puterea dobândită De-acela, de la Dumnezeu; Pentru ca astfel, tot mereu, Să fie Dumnezeu slăvit, Prin Cel ce fost-a răstignit, Deci prin Iisus Hristos, Cel care Și slavă și putere are, Acum, în anii care vin, Și-n vecii vecilor! Amin.
12Deci prea iubiților mei frați, Vă rog ca să nu vă mirați Acum, de-această încercare, A focului acesta, care, În al vost’ mijloc, a venit, Căci el e felul potrivit, Ca fiecare-a fi-ncercat. Deci voi, ca de ceva ciudat, Să nu vă mai mirați, deloc, Când vă atinge acest foc.
13Ci dimpotrivă, încercați, Mereu, ca să vă bucurați Că parte ați avut apoi, De-a lui Hristos patimi, și voi, Ca-n urmă, bucuroși să fiți, Putând ca să vă veseliți, La arătarea slavei Lui, La revenirea Domnului.
14Dacă sunteți batjocoriți, Pentru-al Său Nume, fericiți Trebuie ca să fiți apoi. Ferice dar, este de voi, Pentru că Duhul Domnului – Adică Duhul slavei Lui – Se odihnește, peste voi.
15Nimeni să nu sufere-apoi, Ca ucigaș, ca furător, Sau ca, de rele, făcător, Ori ca și unul, nechemat, Cari singur s-a amestecat – Deși, pe el, nu îl privea – În treburile altuia.
16Din contră, dacă cineva Are să sufere, cumva, Pentru că el creștin se ține, Nu trebuie a-i fi rușine; Ci trebuie, pe Dumnezeu, Să-L proslăvească, tot mereu, Pentru-acest nume ce-l avem.
17Căci iată că, acum, suntem În clipa-n care este gata Ca să înceapă judecata, Și va începe – vă spun eu! – Din casele lui Dumnezeu. Și dacă ea-ncepe cu noi, Care va fi sfârșitu-apoi, Al celor care n-au voit S-asculte – când li s-a vestit – De Evanghelia Domnului Și-au refuzat chemarea Lui?
18Iar dacă cel neprihănit Greu scapă, cel nelegiuit – Și păcătosu-asemenea – Să scape dar, cum vor putea?
19Deci, cei care, pe-al vieții drum, Pe voia Lui, suferă-acum, Mereu să se îmbărbăteze Și-apoi, să își încredințeze, Netemători, sufletul lor, În credinciosul Ziditor. În urmă, trebuie – oricine – Să facă doar ce este bine.”