1Noian de zile au trecut Și-apoi, când trei ani s-au făcut, Cuvântul Domnului s-a dus Iar, la Ilie, și i-a spus: „Du-te pân’ la Ahab, căci vreau, Peste pământ, ploaie, să dau.”
2Ilie-n grabă a plecat Și pe Ahab l-a căutat, Căci marea era foametea Ce bântuia Samaria.
3Ahab ceru să vină-ndat’, Obadia, cel așezat Mai mare, peste casa lui, Și om al împăratului. – Obadia, de la-nceput, Teamă de Domnul a avut.
4De-aceea, când a auzit Că Izabela-a poruncit Să fie șterși de pe pământ, Toți cei care proroci Îi sânt Lui Dumnezeu, a alergat Și-o sută-n grabă a luat, Dintre aceia. El i-a dus Și-apoi, la adăpost, i-a pus În două peșteri: i-a-mpărțit În două și-a adăpostit Câte cincizeci, în fiecare. Le-a adus apă și mâncare Și astfel, viața, le-a scăpat. –
5Obadia, la împărat, S-a dus, iar el a glăsuit: „Ascultă dar, ce m-am gândit: Haidem, prin țară, să plecăm Și-n amănunt s-o cercetăm. Poate, izvoare-o să găsim, Sau poate, râuri întâlnim, În care apa n-a secat. Acolo, sunt încredințat, Că iarbă vom afla apoi, Căci doar în felu-acesta, noi Păstra-vom viața cailor, Catârilor și-a vitelor.”
6Țara, apoi, au împărțit-o Și fiecare a pornit-o, Pe drumul lui, în cercetare, Căutând râuri și izvoare. Singur mergea Obadia, Pe al său drum. De-asemenea, Ahab – tot singur – a plecat Când țara a cutreierat.
7Departe se afla de-acum Obadia, pe al său drum, Când înainte i-a ieșit Ilie, care l-a oprit. Obadia s-a închinat În fața lui și-a întrebat: „Tu ești Ilie, domnul meu?”
8Ilie zise: „Da, sunt eu. Du-te și, lui Ahab, să-i spui: „A venit omul Domnului!”
9Obadia l-a întrebat: „Am săvârșit eu, vreun păcat? De ce să merg, la el, eu, oare? Vrei ca Ahab să mă omoare?
10Viu este Domnul Dumnezeu, Că peste tot, stăpânul meu Trimis-a oameni să te cate. Când se spunea, în vreo cetate, Că nu te afli-n locu-acel, Să jure-ndată-i punea el – Pe împăratul locului Și pe întreg poporul lui – Precum că ei nu te-au zărit.
11Acum, la mine ai venit Și-mi spui: „Vreau ca Ahab să știe Precum că a venit Ilie!”
12De-l înștiințez pe împărat Și-n urmă, tu vei fi luat, De Duhul Domnului și dus Altundeva, ce va fi spus, Atuncea, împăratul meu? Chiar viața mi-o voi pierde eu. Nu-l știu pe împăratul, oare? Ahab are să mă omoare! Din tinerețea mea, mereu, Eu m-am temut de Dumnezeu.
13Nu ți s-a spus? N-ai auzit Ce lucruri am înfăptuit Când Izabela poruncea Ca toți prorocii ce-i avea Al nostru Domn și Dumnezeu, Uciși să fie? Atunci eu, În mare grabă, am luat O sută de proroci, de-ndat’, Și-apoi la adăpost i-am dus. În două peșteri, eu i-am pus – Câte cincizeci în fiecare – Și le-am dat apă și mâncare.
14Oare cu ce-am păcătuit, Încât acuma, ai venit Și-mi spui: „Vreau ca Ahab să știe Precum că a venit Ilie!”? Dacă tu nu vei fi găsit, Mă va ucide, negreșit.”
15Ilie zise: „Viu, mereu, E al oștirii Dumnezeu – În slujba cărui mă găsesc – Căci astăzi am să-l întâlnesc, Pe împărat! Chiar astăzi vreau, În fața lui Ahab, să stau!”
16Atunci, Obadia făcuse Așa precum i se ceruse. În fața lui Ahab s-a dus Și l-a-nștiințat de tot ce-a spus Ilie, când s-au întâlnit. Apoi, Ilie a venit În fața împăratului.
17Îndată, la vederea lui, Ahab a zis: „Tu ești acel Care aduci, în Israel, Nenorociri?” Ilie-a spus:
18„Nu eu, ci tu chiar ai adus Nenorociri, peste popor. Tu te închini, idolilor! Tu și cei care se găsesc În casa ta, lui Baal slujesc! Pe Domnul, când L-ai părăsit, Poporul l-ai nenorocit!
19Strânge întregul Israel, La muntele chemat Carmel. Ia și prorocii cei pe care Idolul vostru – Baal – îi are. Sunt patru sute și cincizeci Acei proroci. Când ai să pleci, Să-i strângi și pe acei pe care A voastră Astartee-i are. Căci dacă stai să îi socoți, Ei, patru sute, sunt, de toți. La masa Izabelei stau, Unde, de hrană, parte au.”
20Ahab – precum Ilie-a zis – Grabnic, solie a trimis Și-a strâns întregul Israel Apoi, la muntele Carmel.
21L-a munte, când s-au adunat Cu toți, Ilie a-ntrebat: „Când oare, o să încetați De-a mai umbla împiedicați? Luați aminte, la picioare! Voi nu simțiți, acuma oare, Că ele vi-s împiedicate, Căci amândouă vi-s legate? Dacă e Domnul, „Dumnezeu”, Pe El, să îl slujiți mereu! Dar dacă Baal s-a arătat Drept dumnezeu adevărat, Atunci întregul Israel Să îl urmeze doar pe el!”
22Apoi, a zis poporului: „Dintre prorocii Domnului, Iată, doar eu am mai rămas Acum, în cel din urmă ceas. Însă prorocii cei pe care Idolul vostru – Baal – îi are, Sunt patru sute și cincizeci.
23Doi junci să ni se-aducă deci. Unul din ei va fi al lor. Pot să îl ia pe care vor. S-adune lemne, la un loc, Dar fără a le pune foc. Juncul, apoi, să-l pregătească, Jertfă lui Baal să-l dăruiască. Pe celălalt junc, eu îl iau, Ca Domnului, jertfă, să-l dau. Lemne, apoi, am să adun, Dar nici eu, foc, n-am să le pun.
24Apoi, prorocii cei pe care Idolul vostru – Baal – îi are, Să-i cheme numele, căci eu Chem Numele lui Dumnezeu. Vom aștepta, și-acela care, Cu foc, răspunde la chemare, E Dumnezeu adevărat.” Poporul a încuviințat, Spunându-i: „Bine ai vorbit! Vom face cum ai poruncit!”
25Prorocilor lui Bal, apoi, Le zise: „Să alegeți voi, Un junc, pe cari să-l pregătiți, Pentru că mulți voi vă vădiți. Juncul pe lemne-l așezați Și pe al vost’ domn să îl chemați.”
26Juncul, prorocii l-au luat, L-au pregătit și au chemat Al lui Baal nume, începând De dimineață, până când Ameaza zilei s-a ivit. Ei au strigat, necontenit, „Baale, ascultă-ne pe noi Și ne trimite foc apoi!”, Însă, tăcut, ceru-a rămas, Căci nu s-a auzit vreun glas, Chiar dacă ei, sărind, strigau Și-altarul îl înconjurau.
27Atunci, Ilie a venit La ei și i-a batjocorit: „Strigați mai tare, vă-ndemn eu, Căci Baal – al vostru dumnezeu – Poate că are treabă multă Și de aceea nu v-ascultă. Poate-i în vreo călătorie, Sau se gândește. Cine știe? Poate că doarme, dar să știți Că, de strigați, o să-l treziți.”
28Și tăieturi și-au făcut ei – Cu săbii – după obicei; Cu sulițe s-au înțepat – Sărind mereu – și au lăsat Ca sângele să-i năpădească Sperând ca Baal să-i răsplătească.
29În acest fel, au aiurat Până aproape s-a lăsat Al înserării văl, afară, La vremea jertfelor de seară, Dar nici până la acel ceas Nu se-auzise nici un glas Și nici un semn nu s-a văzut Căci cerul tot rămase mut.
30Ilie-atuncea a chemat Poporul și a cuvântat: „Apropiați-vă de mine, Căci veți vedea îndată, cine E Dumnezeu adevărat!” A dres altarul sfărâmat, Al Domnului, și a adus
31Pietre pe cari în jur le-a pus. De toate, pietrele acele, Douăsprezece, fost-au ele, Căci a voit, una să fie, De fiecare seminție, Potrivit fiilor pe care Iacov i-avea, în ziua-n care, Domnul a zis, venind la el: „De azi, numit ești, Israel”.
32Cu-acele pietre, de îndat’, Ilie-apoi a ridicat Altar, Numelui Domnului. Un șanț săpat-a-n jurul lui, În cari sămânța ce-ncăpea, Două măsuri se dovedea.
33Lemne, pe-altar, a așezat, Iar juncul – în bucăți tăiat – L-a pus deasupra lemnelor. Apoi, a zis către popor: „Vreau, patru vedere, să luați, Cu apă, și să le vărsați Asupra jertfei dată-n dar Și-a lemnelor de pe altar.” Poporu-ndată a făcut Așa precum i s-a cerut.
34Ilie a mai zis apoi: „Mai faceți, înc-odată, voi, Lucrul acest.” Ei au făcut Așa precum li s-a cerut. Ilie însă-a zis apoi: „Haideți și înc-odată voi Mai faceți acest lucru, iară.” Ei l-au făcut și-a treia oară.
35Peste altar, apa curgea Și a umplut, de-asemenea, Și șanțu-n jurul său aflat.
36Ilie s-a apropiat Apoi, de-altaru-acela, iară, Și-n clipa când jertfa de seară Trebuia dată, a vorbit: „O Doamne, Tu cari Te-ai vădit Adevăratul Dumnezeu Pe care L-au avut, mereu, Avram, Isac și Israel, Lucrează azi, în așa fel, Ca să cunoască fiecare, Că Dumnezeul Cel pe care Îl avusese-acest popor, Ești Tu Doamne. Deci tuturor, Le-arată că Tu ești Cel Sfânt, Iar al Tău slujitor, eu sânt! Să știe că tot ce-au văzut, Prin a Ta voie, am făcut!
37Ascultă Doamne, ruga mea, Să poată ăst neam a vedea Că Tu ai fost și ești, mereu, Adevăratul Dumnezeu Și să se-ntoarcă către Tine, Făcând ceea ce este bine!”
38Atunci, cu toții au văzut, Un foc, din cer, cum a căzut, Care apoi a mistuit Juncul, de jertfă pregătit, Lemnele-n apă înmuiate, Pământul, pietrele aflate Lângă altar și-n jurul lui, Precum și apa șanțului Care-mprejuru-i s-a aflat.
39Poporul s-a înspăimântat – Când aste lucruri le-a văzut – Și la pământ, toți au căzut, Zicând: „Domnul este, mereu, Adevăratul Dumnezeu!”
40„Pe toți prorocii cei pe care Idolul vostru – Baal – îi are Să puneți mâna, de îndat’!” – Ilie-n urmă a strigat Poporului. „Prindeți-i dar! Unul să nu scape, măcar!” Toți au fost prinși, precum a spus, Și-apoi poporul i-a adus În fața lui. El i-a luat, I-a dus și i-a înjunghiat Lângă un râu, Chison, numit, Și-astfel prorocii au pierit.
41Ilie, la Ahab, s-a dus Apoi, și în ăst fel, i-a spus: „Du-te de grabă, dacă vrei Ca să mănânci și ca să bei, Căci se aude-n depărtare Vuiet de ploaie, foarte mare.”
42Ahab, atuncea, a plecat De a băut și a mâncat. Ilie a plecat și el, Pe vârful muntelui Carmel, Unde apoi a-ngenunchiat. Cu fața-ntre genunchi a stat, Rugându-se Celui de Sus,
43Iar slujitorului i-a spus: „Pe creastă, iute, suie-te Și către mare, uită-te!” Sluga a mers și a privit, Iar când s-a-ntors, a glăsuit: „Iată, nimic nu am văzut!” De șapte ori, el i-a cerut Slugii, să facă în ăst fel.
44A șaptea oară, omu-acel, Când s-a întors, a glăsuit: „Acum, un nor mic am zărit, Cum se înalță dinspre mare Și cât o palmă de om pare.” Ilie zise: „Te grăbește Și pe Ahab, tu îl vestește Să-nhame caii chiar acum, Și să pornească-apoi la drum, Până când nu va fi oprit De ploaia ce va fi venit.”
45Câteva clipe a durat, Până când s-a întunecat Cerul, de norii ce-au venit, Și-o mare ploaie a pornit Să-și verse apa, pe pământ, Împinsă de-un puternic vânt. Ahab plecă cu-ale lui care, Spre Izreel, în graba mare.
46Și mâna Domnului, de-ndat’, Peste Ilie s-a lăsat, Iar el s-a-ncins și a fugit Încât, în față a ieșit La împărat, tocmai când el Voia să intre-n Izreel.