1„Cât despre mine, fraților, Iată, vă spun dar, tuturor, Că n-am putut să vă vorbesc Ca unui om duhovnicesc, Ci nevoit am fost apoi – În vremea când vorbeam cu voi – În mod firesc să vă vorbesc, La fel ca omului lumesc, Pentru că, în Hristos, atunci, Fuseseră-ți doar niște prunci.
2Numai cu lapte v-am hrănit, Pentru că nu ați suferit Bucate tari; de-asemenea, Văd bine eu, că nimenea Nu le suportă, nici acum.
3Și-am înțeles, astfel, precum Că voi, încă, sunteți lumești. Într-adevăr, la voi, găsești Zavistii, certuri, dezbinare. Deci, nu sunteți lumești voi, oare? Dacă în acest fel trăiți, Cu ce sunteți deosebiți, De ceilalți oameni care sânt Pe fața-ntregului pământ?
4Când unul zice „Iată, eu Sunt al lui Pavel, tot mereu!”, Iar altul – dintre cei de-acolo – Spune „Eu sunt al lui Apolo!”, Vă-ntreb eu, oare, mai apoi: Nu sunteți dar, din lume, voi?
5Dar cine este Pavel, oare? Cine-i Apolo? Ce hram are? Doar niște slujitori, mereu, În slujbă sunt, la Dumnezeu. Voi, prin aceștia, ați crezut, Și fiecare a făcut Numai după puterea lui, Dată din partea Domnului.
6Astfel, eu am însămânțat, Apoi, Apolo a udat, Iar Domnu-i Cel care-a făcut, Sămânța-n urmă, de-a crescut.
7Cel ce-a sădit deci – pot să zic – Și cel ce udă, nu-s nimic. Ci totul este Dumnezeu, Acela care, tot mereu, Poate să facă să-ncolțească Sămânța, iar apoi să crească.
8Omul acel care sădește, Cu cel ce udă, se vădește Că una este; fiecare, Parte, de o răsplată, are. Astfel, răsplata omului, E după osteneala lui.
9Noi împreună-am fost, mereu, Doar lucrători, cu Dumnezeu; Iar voi sunteți ogorul Lui, Sunteți clădirea Domnului.”
10„Eu, ca și meșterul zidar, Lucrat-am, după al meu har – Pe care, Domnul mi l-a dat – Și-o temelie-am așezat. Deasupra ei, un altul vine, Ca să clădească, după mine. Dar fiecare, vreau să știe, Că trebuie, atent, să fie La ceea ce clădește. Iar,
11O altă temelie dar, Față de cea care s-a pus – Și care e Hristos Iisus – Să mai așeze, nimenea, Nicicând, de-acum, nu va putea.
12Când cineva are să vie Și, pe această temelie, Argint sau aur, o s-așeze, Ori pietre scumpe-o să dureze, Sau lemn și fân o să zidească, Ori trestii doar o să clădească,
13Acela trebuie să știe Că-n vremile cari au să vie, Lucrarea ce a fost durată, Pe față o să fie dată. Atuncea, ea va fi știută, Căci o va face cunoscută Chiar ziua Domnului – pe loc – Și-o va descoperi în foc. Deci, focul e acela care Arată, pentru fiecare, Dacă vădește trăinicie Ceea ce-a pus, pe temelie.
14Dacă lucrarea construită N-are să fie nimicită De foc, ci șade în picioare, Pe temelie, omul are Ca să primească o răsplată.
15Dacă lucrarea se arată, Arsă de foc, omul acel, Pierde răsplata și-apoi, el Are să fie mântuit, Ca și prin foc, într-un sfârșit.”
16„Nu știți că al lui Dumnezeu Templu, doar voi sunteți, mereu? Nu știți că Duhul Lui Cel Sfânt Șade în voi, pe-acest pământ?
17Dacă-ndrăznește cineva, Ca Templul Domnului, cumva, Să-l nimicească, o să fie Zdrobit, de-a Domnului mânie. Căci Templul Său e sfânt; și-apoi, La fel, tot sfinți, sunteți și voi.
18Să nu se-nșele nimenea: Acela care va avea, Părere bună, despre el, Crezându-se-nțelept astfel, Nebun, întâi, să fie, dacă Vrea, înțelept, ca să se facă.
19În fața Domnului – se știe – Că este doar o nebunie Înțelepciunea cea pe care Lumea aceasta-n ea o are. Tocmai de-aceea, s-a și zis, Iar, în Scriptură, este scris: „Pe-al înțelepților sobor, Îl prinde-n viclenia lor.”
20În urmă, iarăși, se mai scrie: „Pe înțelepți, Domnul îi știe, Căci El îi vede de departe, Cum cugetă lucruri deșarte.”
21De-aceea, eu aș vrea, ca voi Să nu vă mai făliți apoi, Cu oamenii care-i aveți, Căci tot ceea ce-n jur vedeți – Lucruri aflate pe pământ – Să știți că ale voastre sânt;
22Fie că Pavel e acolo, Fie că-i Chifa sau Apolo, Fie că este lumea toată, Viață, sau moarte totodată, Ori lucruri care sunt acum Pe-acest întreg pământ, precum Și cele care au să vie, Acestea toate – să se știe – Sunt ale voastre doar, iar voi
23Sunteți ai lui Hristos apoi. Acest Hristos a fost, mereu – Și este – al lui Dumnezeu.”