1 Corinthians 15— BIV2014

¹„Vă spun, acuma, tuturor – Ca să cunoașteți, fraților – Că Evanghelia ce-ați primit-o – Pe cari am propovăduit-o Și-n care voi ați și rămas Până în cel din urmă ceas –

²O să v-aducă mântuire, Doar dacă, fără vreo știrbire, O veți păzi, cum ați primit-o Când eu v-am propovăduit-o. Altfel, degeaba ați crezut, Căci totu-i, în zadar, făcut.

³Așa după cum ni s-a dat, La început, v-am învățat Cum că Hristosul a murit Și-n felu-acesta a plătit, Ca ale noastre mari păcate, Să fie șterse și iertate. Prin moartea lui Hristos Iisus – Ceea ce prin Scripturi s-a spus – Întocmai, fost-a împlinit.

⁴Apoi, după ce a murit, El a ajuns a fi-ngropat, Dar, în trei zile, a-nviat, Așa precum fusese zis Și cum e, în Scriptură, scris.

⁵Lui Chifa, El S-a arătat, Iar după-aceea – imediat – Cei doisprezece L-au văzut;

⁶Apoi, în urmă, au putut Să-L vadă cinci sute de frați, Din care, mulți, mai sunt aflați, Încă, în viață, negreșit, În timp ce uni-au adormit.

⁷Iacov e cel care-a putut – Către sfârșit – să-L fi văzut, Iar ultimii L-au întâlnit, Ai Săi apostoli, negreșit.

⁸După ei toți, eu am urmat, Căci mie mi S-a arătat. Eu – stârpitura – am putut, Pe-al nostru Domn, să-L fi văzut.

⁹Căci eu sunt cel mai ne-nsemnat Cari, printre-apostoli, sunt aflat. Nu-s vrednic să mă fi numit Apostol, căci am prigonit, Biserica lui Dumnezeu.

¹⁰Prin harul Său, sunt, astăzi, eu, Ceea ce sunt. Iar harul Lui, Aflați dar, că zadarnic, nu-i, Față de mine. M-am trudit, Mai mult decât s-au ostenit Toți, laolaltă; dar nu eu, Ci harul de la Dumnezeu, Aflat în mine, ne-ncetat, Este cel care a lucrat.

¹¹Deci, fraților – ori ei, ori eu – Vom propovădui, mereu, Doar ce-am primit și ce-am văzut, Și-n acest fel, voi ați crezut.”

¹²„Dacă se propovăduiește Cum că Iisus Hristos trăiește – Căci a-nviat, din morți apoi – Cum zic dar, unii dintre voi, Că nu există – fraților – O înviere-a morților?

¹³Dacă nu este înviere, Atunci vom spune, cu durere, Că nici Hristos n-a înviat.

¹⁴Și dacă e adevărat, Precum că mort este Iisus, Atunci, toate ce vi le-am spus – Tot ce v-am propovăduit – Zadarnice, s-au dovedit. Zadarnică-i credința noastră Și, tot la fel, e și a voastră.

¹⁵Ba încă, fraților, să știți, Că noi suntem descoperiți Ca martori ai lui Dumnezeu, Cari, mincinoși, suntem, mereu; Fiindcă noi, cu toți, am spus, Precum că pe Hristos Iisus, El, dintre morți, L-a înviat, Fără a fi adevărat, Pentru că toată lumea știe, Că morții n-au să mai învie.

¹⁶Căci dacă morții nu-nviază, Atuncea, sigur, că urmează, Ca să se spună, imediat, Că nici Hristos n-a înviat.

¹⁷Iar dacă n-a-nviat Hristos, Credința voastră – ne-ndoios – Este zadarnică, să știți, Pentru că voi sunteți pieriți, În ale voastre mari păcate, Ce nu mai pot a fi iertate.

¹⁸Se poate spune, prin urmare, Precum că toți aceia care Au adormit dar, în Hristos, Pierduți se află, ne-ndoios.

¹⁹Dar dacă noi, însă, ne-am pus, Nădejdea, în Hristos Iisus, Doar pentru viața ce-o avem, Cu siguranță, că suntem, Cei mai nenorociți, aflați Între toți oamenii, dragi frați!

²⁰Însă, Hristos a înviat! Dintre cei morți, S-a ridicat – Așa după cum bine știți – El, pârga celor adormiți.

²¹Căci dacă moartea a venit Prin om, tot astfel, am primit Și învierea morților.

²²După cum, în Adam, toți mor, Toți au să-nvie – cum v-am spus – În Domnul nost’, Hristos Iisus;

²³Dar fiecare – să se știe – La rândul cetei sale-nvie. Hristos e primul rod, venit. Apoi, când El va fi sosit, Vor învia, neîndoios, Toți cei cari sunt ai lui Hristos.

²⁴În urmă, vine, negreșit, Inevitabilul sfârșit. Împărăția Fiului, Dată va fi, Tatălui Lui – Adică-n mâini la Dumnezeu Care-o va stăpâni mereu. Atuncea, El are să știe, A nimici, orice domnie, Orice puteri de peste fire Și orice fel de stăpânire.

²⁵El trebuie să-mpărățească, Până când o să reușească, Pe-ai Săi vrăjmași, să îi adune Și-apoi, sub tălpi, să-i poată pune.

²⁶Vrăjmașul care, negreșit, La urmă, fi-va nimicit, Doar moartea poate ca să fie, Așa precum Scriptura scrie.

²⁷Iată că Dumnezeu a pus – Exact așa precum a spus – „Totul, sub ale Lui picioare”. Dar să-nțeleagă fiecare, Precum că tot I-a fost supus, Dar nu și Cel ce le-a adus, În astă stare, de-a fi puse.

²⁸Când toate Îi vor fi supuse, Atuncea, chiar și Fiul Lui Se va supune Tatălui, Care, pe toate, le-a supus – Exact așa precum a spus – Pentru ca astfel, Dumnezeu Să fie totu-n toți, mereu.

²⁹Altfel, ce fac cei botezați, Pentru cei morți, dragii mei frați? Dacă cei morți nu înviază, Atunci, de ce se mai botează?

³⁰De ce-n primejdie apoi – În orice clipă – suntem noi?

³¹Sunt în primejdie, mereu, Și-n fiecare clipă, eu, De moarte, simt, că sunt vânat. Atât este de-adevărat Lucrul acesta, fraților – Și-l spun, în fața tuturor – Pe cât este de-adevărat Căci, pricină de lăudat, În Domnul nost’, Iisus Hristos, Îmi sunteți voi, neîndoios.

³²Dacă – vorbind în felul lor, Adică al oamenilor – Eu, în Efes, când m-am aflat, Cu fiare-avut-am de luptat; Care mi-ar fi folosu-acum? Căci dacă morții, nicidecum, Nu înviază, pot să zic Că nu mai are rost, nimic. Cel mai bun lucru ce-l avem A-l face, este ca să bem Și să mâncăm. „Să chefuim, Căci mâine, orișicum, murim”.

³³Dar eu vă zic, dragii mei frați, Ca nu cumva să vă-nșelați: „Tovărășii rele”, se spune Că „strică obiceiuri bune”.

³⁴Veniți-vă, acum, în fire, Treziți-vă, din amorțire Și, ne-ncetat, să vă păziți, Ca să nu mai păcătuiți! Căci unii, dintre voi – zic eu – Nu Îl cunosc pe Dumnezeu, Iar lucrul pe cari vi l-am zis E, spre rușinea voastră, scris.”

³⁵„Dar, poate, întâmpla-se-va, Că o să zică cineva: „Cum înviază morți-apoi?”, Sau „Cu ce trup, se-ntorc, la noi?”

³⁶Nebun ce ești! Află acum, Că nu-nviază, nicidecum, Ceea ce tu ai semănat, Decât dacă bobul aflat Sub brazda gliei învelit, Mai înainte, a murit.

³⁷Când îți arunci sămânța-n glie, Nu semeni trupul ce-o să fie, Ci un grăunte mic numai: Ori grâu, ori ce sămânță ai.

³⁸În urmă, lucrul cel mai greu, Are să-l facă Dumnezeu, Căci El, un trup, are să-i dea, Așa precum Îi va plăcea. Deci, îi va da grăuntelui, Un trup, care va fi al lui.

³⁹Nu orice trup este la fel: Căci unul este trupul cel Care e dat oamenilor Și altu-al dobitoacelor; Unul e trupul cel pe care O pasăre, numai, îl are, Și altul este-al peștilor.

⁴⁰Vă spun dar, vouă, fraților, Precum că sunt trupuri cerești, Dar sunt și trupuri pământești.

⁴¹Una e strălucirea care Doar soarele, pe cer, o are; Luna, în altfel, strălucește, Pe boltă-atunci când se ivește; Și-apoi, al stelelor popor Va străluci, în felul lor. Chiar steaua deci, se dovedește – Față de alta – că lucește Într-un alt fel – dragi frați ai mei – Care este numai al ei.

⁴²Așa este dar, fraților, Și cu-nvierea morților. Trupul cu care – ați văzut – Că fiecare ne-am născut, E semănat în putrezire, Dar înviază-n nemurire.

⁴³El, în ocară-i, e semănat, Însă, în slavă-i înviat. Trupul, purtat de-orice ființă, E semănat, în neputință, Însă, atunci – la înviere – El înviază, în putere.

⁴⁴E semănat în trup firesc, Însă, va fi duhovnicesc. Iată, e bine de știut, Precum că dacă s-a făcut Un trup, care este firesc, Este și-un trup duhovnicesc.

⁴⁵De-aceea, după cum s-a zis – Iar, în Scriptură, este scris – „Omul dintâi, cari s-a numit Adam, când fost-a întocmit, Un suflet viu, a fost făcut.” Un alt Adam a apărut – Al doilea – care, socotit, A fost drept duh și întocmit, Să fie duhul dătător, Apoi, de viață, tuturor.

⁴⁶Aș vrea ca să se știe bine, Precum că, mai întâi, ne vine Doar ceea ce este firesc, Și-n urmă, ce-i duhovnicesc.

⁴⁷Omul dintâi s-a arătat Că, din pământ, a fost luat. De-aceea, el – în mod firesc – Nu e decât om pământesc. Al doilea om s-a dovedit, Precum că e, din cer, venit.

⁴⁸Cei pământești, asemeni sânt, Cu cel făcut doar din pământ, Dar cei din cer se dovedesc, La fel, cu Cel care-i ceresc.

⁴⁹Iar după cum noi am purtat, Chipul celui ce-a fost luat Din lutul de pe-acest pământ, Plin de încredințare sânt Că vom purta, apoi, firesc, Și chipul Celui ce-i ceresc.

⁵⁰Vă spun un lucru, frații mei: Carne și sânge, nu sunt cei Cari vor putea să moștenească Împărăția cea cerească, A marelui nost’ Dumnezeu. De-asemenea, vă mai spun eu, Cum că nu poate putrezirea, Să moștenească, nemurirea.

⁵¹O taină, iată, îndrăznesc, Acum, să vă dezvăluiesc: Nu toți urmează s-adormim, Însă, schimbați, avem să fim,

⁵²Într-o clipită, fiecare, Când va fi ultima chemare, A trâmbiței. Ea va suna, Și morții se vor aduna, Căci au să-nvie-n nemurire Ne mai supuși la putrezire; Iar noi, ceilalți, dragii mei frați, Pe loc, avem a fi schimbați.

⁵³Căci trebuie, precum v-am spus, Ca al nost’ trup – ce e supus, Până acum, la putrezire – Să se îmbrace-n nemurire.

⁵⁴Când acest trup, ce este pus La putrezire-a fi supus, Se va-mbrăca-n neputrezire, Și când, ăst trup – care, din fire, Fusese slab și trecător – Va deveni nemuritor, Să știți, atunci, că se-mplinește Cuvântul cari, astfel, vorbește: „Iată că moartea-i biruită – De biruință-i înghițită.

⁵⁵Unde îți este boldul, moarte, Și cine o să ți-l mai poarte?”

⁵⁶Al morții bold s-a dovedit A fi păcatul, negreșit; Iar Legea este cea prin care, Acest păcat, putere, are.

⁵⁷Dar mulțumiri fie, mereu, Aduse, pentru Dumnezeu, Cari, biruință, ne-ncetat – Prin Domnul nost’, Iisus – ne-a dat.

⁵⁸De-aceea, vă îndemn, dragi frați, Ca, neclintiți și tari, să stați; În lucrul Domnului, apoi, Necontenit, sporiți dar, voi, Pentru că astă osteneală Nu-i în zadar, fără-ndoială.”