1 Timothy 6
1 „Cei ce se află în robie, Stăpâni-n cinste să și-i ție, Ca Numele lui Dumnezeu Și-nvățătura Lui, mereu, Să nu fie disprețuite Și nici, de rău, a fi vorbite.
2 Cei cu stăpânii credincioși, Să știe-a fi evlavioși. Necontenit, să se ferească Apoi, să nu-și nesocotească, Cumva, stăpânii, sub cuvânt Că, „frați”, ai lor, aceștia sânt. De-aceea, o să trebuiască, Mai bine, ca să îi slujească, Știind că credincios era Cel care se va bucura De roadele slujirii lor. Să spui acestea, tuturor, Iar ceea ce te-am învățat, Mereu, rostește, apăsat.
3 Dacă-i învață cineva, Apoi, pe oameni, altceva – Învățături deosebite De cele propovăduite De către noi – și, îl vezi bine, Precum că el nu se va ține De-nvățătura Domnului Iisus, și de cuvântul Lui Care, evlavie, apoi, O să aducă, peste noi,
4 Află că plin e, de mândrie, Și că nimica bun nu știe. Ba chiar îmbolnăvit a fost, De certurile fără rost, De certurile de cuvinte, Care aduc, mereu, ‘nainte, Pizme și certuri, cleveteli, Precum și rele bănuieli,
5 Război zadarnic de cuvinte, Între toți cei stricați la minte, Cari sunt, de adevăr, lipsiți Și care sunt obișnuiți Ca în evlavie să creadă Că, un câștig, pot ca să vadă. De-astfel de oameni, tot mereu, Să te ferești tu, dragul meu.
6 Evlavia, când e-nsoțită De mulțumiri, e dovedită, Pentru acela ce o are, Izvorul unui câștig mare.
7 În lume – ne-ncetat, vă zic – Precum că n-am adus nimic, Și nici n-o să luăm apoi – Când vom pleca – nimic, cu noi.
8 Dacă avem ce să mâncăm – Și-asemenea, ce să-mbrăcăm – În de ajuns, se dovedește.
9 Cel care, bogății, dorește, Cade în laț și în ispite, În poftele nesăbuite Ce-i vatămă pe fiecare Și-apoi, îi duce, la pierzare.
10 Să știi, iubirea banilor E rădăcina relelor. Aceia care i-au dorit – Iată – acum, s-au rătăcit De la credință și-au ajuns Că, multe chinuri, i-au străpuns.
11 Iar tu, om al lui Dumnezeu, Fugi de acest lucru, mereu, Și caută neprihănire, Evlavie și cu iubire, Blândețe și-o credință mare, Încununată de răbdare.
12 Puterile, ți le adună Și luptă-te lupta cea bună, Care se poartă prin credință Și îți aduce biruință. Apucă viața, frățioare – Cea veșnică, nepieritoare – La care, tu ai fost chemat Și, pentru care, ai lăsat, Față de martori – cum se știe – Acea frumoasă mărturie.
13 Ascultă dar, îndemnul meu, Făcut față de Dumnezeu – Cel care e nemuritor Și, viață, dă lucrurilor – Și față de Hristos Iisus, Al nostru Domn, din cer, de sus, Cel care a făcut, odată, O mărturie minunată, ‘Naintea lui Ponțiu Pilat:
14 Tu să păzești, neîncetat, Porunca, fără de prihană, Sau vină, ori vreo meteahană, Până atuncea, când, de sus, Va reveni Domnul Iisus –
15 Prin voia fericitului Precum și a singurului Stăpânitor și împărat, Cari mai presus este aflat De orișice împărăție Și-asemeni, de orice domnie, Căci e-mpăratul tuturor, Precum și Domn al Domnilor,
16 Având, mereu, în stăpânire, Tot ce se cheamă nemurire Și locuiește în lumină. Nimeni, la El, nu o să vină, Căci nu se poate-apropia De El, vreodată, nimenea. Nimeni, nicicând, nu a putut, Pe El, ca să Îl fi văzut. De cinste și putere-i plin, În vecii vecilor! Amin.
17 Îndeamnă-i pe bogații care, Al nostru veac, acum, îi are, Să nu se umfle de trufie Și să nu-și pună-n bogăție, A lor nădejde viitoare, Căci se vădește trecătoare; Ci să și-o pună-n Dumnezeu, Cel ce ne dă totul, mereu, Pentru a noastră bucurie.
18 Spune-le, ne-ncetat, să știe Că trebuie, doar fapte bune, Întotdeauna, să adune, Căci numai ele-s arătate, Drept bogății adevărate; Să fie darnici, tot mereu, Să simtă, al altora, greu,
19 Căci doar așa, li se adună, În urmă, o comoară bună, Prin care-n vremea viitoare, Viață primesc, nepieritoare.
20 Tu, Timotei, neîncetat, Vreau să păzești ce ți s-a dat. Necontenit, să te ferești De flăcări, care sunt lumești, De-mpotrivirile pe care Știința unora le are – Chiar dacă ea, acuma, iată, E, pe nedrept, astfel, chemată.
21 Despre aceasta, ne-au vorbit Unii, care s-au rătăcit Apoi, în propria știință, Când a fost vorba de credință. Harul, să îl aveți, din plin, În vecii vecilor! Amin.”