1 Thessalonians 2
1 „Voi știți, prea bine, negreșit, Că nu zadarnic, am venit, Atuncea când am fost, la voi.
2 După ce suferit-am noi, Batjocuri, în Filipi – cum știți – La voi, cu drag, am fost primiți, Când cu încredere-am venit, În Dumnezeu, și v-am vestit – În mijlocul luptelor care Purtatu-le-am, fără-ncetare – Cuvântul Evangheliei Lui.
3 Mărturisim dar, orișicui Căci ceea ce, mereu, vestim, În orice loc noi ne găsim, Nu șade în necurăție, În rătăciri, sau viclenie.
4 Dar dacă vrednici, fost-am noi Găsiți, de Dumnezeu apoi, Ca Evanghelia să ne-o dea, Să spunem lumii, despre ea, Atuncea noi ne străduim, În așa fel ca să vorbim, Încât să fim, pe plac, mereu, Doar la al nostru Dumnezeu Și, nicidecum, oamenilor, Pentru că El doar – fraților – E Cel care, din cer, scrutează Și, inima, ne cercetează.
5 Într-adevăr – cum ați aflat – Nicicând, n-am întrebuințat, Cuvintele lingușitoare, Nici vorbele amăgitoare, Nici lăcomia. Dumnezeu Ne este martor, tot mereu.
6 N-am căutat noi – niciodată – Slava cari e, de oameni, dată; N-am căutat, slavă, la voi, Și nici la alții, mai apoi, Deși, apostoli, Îi suntem Noi, lui Hristos, și-astfel, putem Să cerem cinstea meritată, De sarcina încredințată.
7 Dar n-am cerut, ci, ne-ncetat, Blânzi, între voi, ne-am arătat, Ca și o doică ce-ngrijește, Cu drag, de pruncii ce îi crește.
8 În dragostea pe care noi O arătăm, față de voi, Gata eram, nu să vorbim, Ca Evanghelia s-o vestim, Ci însăși viața noastră-apoi, Am fi jertfit-o, pentru voi. Iată dar, cât de scumpi erați Atuncea, pentru noi, dragi frați.
9 E vie amintirea voastră, În ce privește munca noastră Și felu-n care ne-am trudit. Și zi și noapte, am muncit, Căci nu am vrut, sarcină – noi – Să-i fim, niciunuia, din voi. Când, Evanghelia, v-am vestit, Știți bine, că am și muncit.
10 Martori ne sunteți voi, mereu – Și-asemenea, și Dumnezeu – Precum că, de la început, Purtare sfântă, am avut, Dreaptă, fără vreo meteahană, Și fără urmă de prihană.
11 Față de voi, neîncetat, Ca și un tată, ne-am purtat: V-am mângâiat, necontenit, Și, sfaturi, noi v-am dăruit;
12 V-am învățat – dragii mei frați – Ca-n vrednic chip, să vă purtați, Față de Dumnezeu, Cel care Vă dă Împărăția-I mare, Chemându-vă la slava Lui.
13 Îi mulțumim dar, Domnului, Pentru că voi, când ați primit Cuvântul ce v-a fost vestit, De către noi, nu l-ați luat Ca pe un lucru de-apucat – Ca pe-un cuvânt ce-a fost rostit De oameni – ci voi l-ați primit, Așa cum trebuie, îndată, Cu toată cinstea arătată Cuvântului lui Dumnezeu, Care lucrează-n voi, mereu.
14 Necontenit, voi ați călcat, Pe urmele ce le-au lăsat Bisericile Celui Sfânt, Care-n Hristos, aflate sânt, Și-au împânzit toată Iudeea. Ați suferit, după aceea, Nenumărate rele-apoi, Pe care, cei de-un neam cu voi, Vi le-au făcut, neîncetat, Precum și ele au răbdat Răul ce li s-a făcut lor Din pricina Iudeilor.
15 Acești Iudei – precum am zis – Pe Domnul nostru, L-au ucis, Și pe proroci. Necontenit, Apoi, pe noi, ne-au prigonit. Acuma, nouă – tuturor – Vrăjmași ne sunt ei, fraților. Prin tot ceea ce fac, mereu, Nu-i sunt plăcuți, lui Dumnezeu,
16 Căci nu ne lasă să vorbim, La Neamuri, să le-mpărtășim Vestea prin care-ntreaga fire Primește-acuma, mântuire. Prin ceea ce au săvârșit, Ei, soarta, și-au pecetluit Și-acuma, îi apasă greu, Mânia, de la Dumnezeu.
17 Departe-o vreme, am fost noi, În trup, aflați, față de voi, Însă, cu inima, eram Mereu aproape și ardeam De o dorință înfocată, De a vă mai vedea, odată.
18 Eu – Pavel – cel puțin, am vrut, Odată, chiar la început – Ba chiar de două ori, apoi – Ca să venim, până la voi, Dar, de Satan – dragii mei frați – Am fost, mereu, împiedicați.
19 Cine-i nădejdea ce-o simțim, Ori bucuria ce-o primim, Sau cine e cununa care, A noastră slavă, doar o are? În fața lui Iisus, apoi, Nu sunteți, toate-acestea, voi? Nu ne sunteți, mândrie, oare, Atunci când Domnul va apare?
20 Da, voi ne sunteți bucurie Și slava noastră, pe vecie.”