1 Samuel 26
1 Cei care-n Zif au locuit Au mers la Saul și-au vorbit: „Iată că David a ajuns La noi și-acuma e ascuns Pe-un deal cari Hachila se cheamă, Și care e – de bună seamă – Lângă pustie așezat.”
2 Saul, îndată, a luat Trei mii de inși și a pornit Spre Zif, pentru că a voit Să-l caute și să-l găsească, Pe David, și să-l nimicească.
3 Pe dealul Hachila s-a dus Saul și tabăra și-a pus. Dealul acela e aflat Lângă pustiul, Zif, chemat. David, cu-ai săi, era-n pustie.
4 Atunci, David a vrut să știe Dacă mai este urmărit. Niște iscoade-a repezit Spre Hachila, și a aflat Că e, de Saul, căutat.
5 În grabă, David a venit La locu-n care-a poposit Saul, cu oastea. A văzut Cortul pe cari și l-a făcut, Unde ședea el, cu Abner – Cel cari, fecior, îi e, lui Ner, Și cel care era mai mare Peste oștirea ce o are. Saul dormea, în cortul lui, În mijlocul poporului.
6 David se-ntoarse înapoi Și îl chemă la sine-apoi, Pe-Ahimelec – cel ce-a ieșit Din spița neamului Hetit – Și pe-Abișai. Omul acel, Fiu al Țeruiei, fost-a el, Iar pe Ioab, frate-l avuse. Când au venit, David le spuse: „Saul este aproape. Cine Voiește a veni cu mine, La tabăra-mpăratului În mijlocul oștirii lui?” „Dacă îngăduință-mi dai, Vin eu” – răspunse Abișai.
7 Stele-ncepură să răsară, Când David și-Abișai plecară. Saul – de oaste-nconjurat – Dormea, în cort, netulburat. Sulița împăratului Era la căpătâiul lui, Înfiptă în pământ. Abner – Cel care, fiu, îi e, lui Ner – Dormea și el, în cortul lui, În mijlocul poporului.
8 Atunci, îi zise Abișai, Lui David: „Azi, în mână-l ai, Pe-al tău vrăjmaș, căci Dumnezeu Ți-l dăruiește. Iată, eu – Dacă-mi dai voie – îl lovesc Cu sulița, și-l pironesc, Jos, la pământ, într-o clipită, C-o lovitură iscusită. N-am să lovesc a doua oară, Căci el, din prima, o să piară.”
9 David i-a zis, lui Abișai: „Să nu-l omori, căci voie n-ai! El este unsul Domnului! Cine va fi-mpotriva lui? Cine e cel ce l-a lovit, Fără să fie pedepsit?
10 Doar Dumnezeu este Acel, Cari poate a-l lovi pe el: Fie că-i vremea ca să moară, Fie că merge, bunăoară, Ca să pornească vreun război În care va muri apoi.
11 Ferească Domnul, de-așa rău! N-am să m-ating, de unsul Său, Căci Domnu-l pierde, sau îl scapă! Ia doar ulciorul pentru apă, Și sulița-mpăratului Care-i la căpătâiul lui Și-apoi, în grabă, să plecăm, Ca la ai noști’ să ne-nturnăm!”
12 Ulcioru-ndată l-au luat – Și sulița – și au plecat, Fără să-i fi văzut, cumva, Sau să-i audă cineva. Un somn adânc, Domnul trimise, Care pe toți îi adormise.
13 David ajunse la ai lui – Tocmai pe vârful muntelui – Punând distanță între el Și între Saul, în ăst fel.
14 În urmă, David s-a sculat Și către vale a strigat, Cu glas puternic, lui Abner, Cel care fiu îi e, lui Ner: „Abner, ascultă! N-auzi oare?” „Cine ești tu, acela care Cutezi să strigi către-mpărat?” – Îl întrebă Abner, de-ndat’.
15 David, din nou, a glăsuit Și-n felu-acesta, a vorbit: „Nu ești bărbat? Dar oare cine, În Israel, mai e ca tine? Atunci de ce n-ai căutat, Ca să-l păzești, pe împărat? Căci cineva – eu am văzut – Ca să-l omoare, ar fi vrut.
16 Ce ai făcut tu, nu e bine, Căci la-mpărat, poate oricine Ca să pătrundă, tot mereu. Viu este Domnul Dumnezeu, Că sunteți vrednici să muriți, Căci pe-mpărat, nu îl păziți! Privește-acum, unde-i aflată Sulița ce-a fost împlântată La căpătâiul patului Ce este-al împăratului, Precum și-ulciorul său, în care, Apă, pentru băut, el are.”
17 Saul a cunoscut, de-ndat’, Glasul lui David și-a-ntrebat: „Al tău e glasul, fiul meu? Ești oare David, tu?” „Sunt eu!”–
18 Răspunse David. „Ce dorești Și pentru ce, mă urmărești? Cu ce sunt, oare, vinovat, Încât mă cauți, ne-ncetat? Am săvârșit vreun lucru rău?
19 Ascultă-l dar, pe robul tău, Și-apoi să judeci cu dreptate, Tot ce-ți voi spune, împărate. Dacă cumva, e Dumnezeu Cel ce te-ațâță, tot mereu, În contra mea, zic să primească Mirosul ce-o să-l răspândească Un dar, ce este de mâncare, Adus de noi, de fiecare. Dar dacă nu e Dumnezeu, Ci ațâțat ești tu, mereu, De către oameni, să se știe Că blestemați doresc să fie, În fața Domnului ceresc, Fiindcă ei mă izgonesc Din moștenirea cea pe care Al nostru Dumnezeu o are, Zicând: „Să pleci, unde voiești, La domni străini, ca să slujești.”
20 Oh! Dar mi-a teamă, tot mereu, Ca nu cumva, sângele meu Vărsat să fie, pe pământ, Atuncea când, departe sânt, De Fața Domnului! Văd bine, Că tu pornit-ai după mine – Tu, împăratul cel pe care Poporul Israel îl are – Și ca pe-un purice, dorești – Neîncetat – să mă zdrobești. Mă urmărești să mă înfrunți, Ca pe o potârniche-n munți.”
21 Saul, în urmă, a vorbit: „Iată că am păcătuit. Întoarce-te dar, fiul meu, Căci nici un rău n-am să-ți fac eu, Pentru că astăzi, am văzut, Precum că tu ai fi putut Să mă omori, dar m-ai cruțat. Ca un nebun, eu am lucrat Și văd acum – fără-ndoială – Că săvârșit-am o greșeală.”
22 „Sulița ta este la mine” – Răspunse David – „deci fă bine Ca să trimiți un om, la noi, Să îți ia sulița-napoi.
23 Încredințat fii împărate, Căci Dumnezeu – după dreptate, După credința ce o are – Va răsplăti, la fiecare; Căci El, în mâna mea, te-a dat, Dar – ai văzut – eu te-am cruțat. N-am vrut să pun mâna pe tine, Căci am știut că nu e bine Să îl lovești pe omul Lui, Iar tu ești unsul Domnului.
24 Și după cum, azi, ai văzut Că viața ta, preț, a avut În fața mea, la fel și eu Știu bine că, la Dumnezeu, Și viața mea, mult, prețuiește Și astfel, El mă izbăvește, Întotdeauna, din necaz, Și-mi mângâie al meu obraz.”
25 Saul răspunse-atunci, de-ndat’: „Să fii dar, binecuvântat, Căci lucruri mari, tu săvârșești Și-ntotdeauna, biruiești!” David, apoi, s-a-ndepărtat, Iar Saul, oastea, și-a luat Și au pornit cu toți apoi, Grabnic, spre casă, înapoi.