1 Samuel 17
1 Toți Filistenii s-au unit Și oștile și-au pregătit, Gata fiind pentru război. La Soco, ei s-au strâns apoi, Unde-o cetate se găsea, Care, de Iuda, se ținea. Locul în care-au poposit, Efes-Damim, este numit. El, între Soco e aflat Și-ntre Azeca-i așezat.
2 Saul – și-alăturea de el, Bărbații toți din Israel – S-au strâns și ei și au găsit Un loc ce fost-a potrivit, În valea care s-a chemat, „A terebinților”. Au stat, În linie, cu toți, apoi, Gata fiind, pentru război.
3 Doi munți înalți au străjuit Valea. Pe unul, s-a suit Oștirea Filistenilor, Iar a lui Israel popor, Pe celălalt, s-a cățărat. Doar valea între ele-a stat.
4 Atunci, din oastea cea pe care Neamul de Filisteni o are, Un om voinic s-a arătat Și-n vale a înaintat. Omul, din Gat, era venit Și Goliat a fost numit. El – de statură – era mare, Căci șase coți și-o palmă, are.
5 Pe cap, purta coif de aramă, Iar zalele – de bună seamă – Tot din aramă s-au făcut. Cinci mii de sicli a avut Solzii armuri-n greutate, Precum și zalele purtate.
6 Tot de aramă îi erau Turecii care-i înveleau Și fluierul picioarelor, Iar pavăza umerilor, Tot din aramă se vădea Și spatele-i acoperea.
7 O suliță, el a avut, Cu coada ca un sul țesut, Iar fierul ce era în ea, La șase sute sicli-avea. De-un scut era el apărat, Și-n fața lui era purtat De-un om cari sarcină-a avut Doar ca să poarte al său scut.
8 Spre linia lui Israel, Se duse Filisteanu-acel, Iar când, în vale, s-a oprit, În felu-acesta, a vorbit: „De ce, în șiruri de război, V-ați așezat, acuma, voi? Nu sunt eu, oare, Filistean? Acum, alegeți un oștean Dintre cei care îl slujesc Pe Saul, pentru că voiesc Să-l chem, cu mine, a lupta. Să vină a mă înfrunta – Dacă tărie are-n el –
9 O înțelegere, astfel, Avem a face-n urmă, noi! Dacă oșteanul de la voi, Să mă omoare, va putea, Atuncea noi – și-asemenea Tot neamul Filistenilor – Robi fi-vom, pentru-al vost’ popor. Dar dacă am să reușesc, Pe-al vost’ oștean să-l biruiesc, Atunci voi fi-veți înrobiți Și nouă o să ne slujiți.
10 Priviți-mă! Eu sunt acel Cari, astăzi, peste Israel, Arunc ocară! Căutați Un om, pe care să mi-l dați Ca să mă lupt cu el apoi, Să ia ocara de pa voi!”
11 Saul și tot poporul lui, La glasul Filisteanului, S-au și simțit, pe loc, învinși, Fiind de teamă-apoi, cuprinși.
12 David era fiul pe care, Isai – din Betleem – îl are. Isai, opt fii, a dobândit, Și-acum era îmbătrânit, Căci anii, greu, îl apăsau.
13 Trei fii de-ai săi îl însoțeau – Atunci – pe Saul, la război. Primul e Eliab și-apoi, Abinadab a mai venit, Precum și Șama, la sfârșit.
14 Dar cel mai tânăr dintre frați, E David. Când au fost luați Cei trei, de Saul, la război,
15 David se-ntoarse înapoi, La Betleem, la casa lui, Să pască turma tatălui.
16 Oșteanul cel voinic, pe care Neamul de Filisteni îl are, În fiecare zi ieșea – De două ori – și se ducea În vale, strigând înspre munte, Dar n-avea cine să-l înfrunte. În zorii zilei el mergea Și-apoi, când seară se făcea. În patruzeci de zile, el A mers și a făcut la fel.
17 Isai, lui David, i-a vorbit: „O efă, eu am pregătit, Cu grâu prăjit. De-asemenea, Și zece pâini, alăturea. Aleargă pân’ la ai tăi frați Cari sunt în tabără aflați, Și du-le, ce le-am pregătit.
18 Să iei și cașul, negreșit. Zece bucăți sunt pregătite, Cari trebuie-a fi dăruite Omului care o să fie Mai mare pus, peste o mie, La cel care-i conducător, Pus peste mia fraților. Vezi dacă frații tăi sunt bine, Și-apoi întoarce-te la mine. În grabă mare să te duci Și vești temeinice s-aduci!
19 Frații, cu Saul, sunt aflați, Și cu-ai lui Israel bărbați, În valea cari – de bună seamă – „A terebinților”, se cheamă, Căci în război e-al nost’ popor, Cu neamul Filistenilor.”
20 David, în zori, când s-a sculat, Mai întâi, turma, și-a lăsat În grija unui paznic pus De el, la oi, și-apoi s-a dus Să împlinească, negreșit, Poruncile ce le-a primit. În tabără, el a intrat Și pe-ai săi frați i-a căutat. Strigând, în linii de război, Oastea s-a înșirat apoi.
21 Oștirea cea din Israel Și cea de Filisteni, astfel, Față în față se aflau Și-n linii de război ședeau, Gata de luptă orișicând, Mari strigăte, mereu, scoțând.
22 David a dat tot ce-a adus, În mâna celui ce-a fost pus De strajă, fiind păzitor Al lucrurilor tuturor Și-apoi, în grabă-a alergat, La frații săi și i-a-ntrebat De sănătate, cum a zis Tatăl, atunci când l-a trimis. Ai săi frați s-au vădit să fie, În linia de bătălie.
23 Pe când cu frații săi ședea David, alături, și vorbea, Din rândul Filistenilor Ieși acel oștean al lor, Cari Goliat era numit Și cari, din Gat, era venit. Oșteanul a înaintat Spre Israel și a strigat – La fel ca-n zilele trecute – Cuvintele, de toți, știute. Astfel, și David – negreșit – Vorbele lui, le-a auzit.
24 Israeliți-au fost speriați Și-au alergat, înspăimântați, Care-ncotro, când l-au zărit,
25 Și-n felu-acesta, au vorbit: „Văzut-ați cum a-naintat Și cum, apoi, aruncat Ocara peste Israel? De-ar fi un om, care – cu el – Să fie-n stare să se pună La luptă și să îl răpună, Omul acela – negreșit – Are să fie răsplătit De împărat. Va fi umplut Cu-averi, cum nu s-au mai văzut, Iar fiica împăratului Va deveni nevasta lui. Nici dări nu va mai fi silit Ca să plătească, căci scutit De a lor plată, va fi el Și-apoi și tatăl său, la fel.”
26 David, pe cei ce s-au aflat În jurul lui, i-a întrebat: „Ce are să se facă, oare, Celui care o să-l omoare Pe Filistean și-n acest fel, Ridică, de pe Israel, Ocara ce s-a aruncat? Cum de, ăst om a cutezat – Cari netăiat e împrejur – S-arunce cu ocară-n jur, Pe oștile lui Dumnezeu, Acela care-I viu, mereu?”
27 Toți cei care l-au ascultat, Atunci, din nou, au repetat, Ceea ce mai întâi au spus, De cinstea-n care va fi pus Cel ce se va vădi în stare, Pe Filistean, să îl omoare.
28 Când Eliab a auzit, În ce fel, David a vorbit, Îndată s-a și mâniat Pe el și-apoi, l-a întrebat: „De ce te-ai pogorât la noi, Și-ai părăsit turma de oi, Pe cari, tata ți-a-ncredințat-o? În grija cui, oare-ai lăsat-o? Sau singură e în pustie? Cunosc eu bine-a ta mândrie Și răutatea cea pe care Inima ta, numai, o are! Te-ai pogorât, doar că ai vrut Ca lupta, să o fi văzut!”
29 David, atuncea, a vorbit: „Ce vină am? Cu ce-am greșit? Nu pot și eu ca să vorbesc Cu cei pe care-i întâlnesc?”
30 Apoi, la un alt om, s-a dus, Și-aceleași întrebări i-a pus. Toți cei cu cari s-a întâlnit, La fel ca primii, i-au vorbit.
31 Cuvintele ce-au fost rostite, De David, fost-au auzite De către Saul, cari – de-ndat’ – La el să vină, l-a chemat.
32 David, la Saul, a fost dus Și-n fața lui, astfel, a spus: „Nu vă speriați de Filistean! Să nu-și piardă nici un oștean, Nădejdea, din pricina lui! Eu, robul împăratului, Mă duc la Filisteanu-acel, Căci vreau ca să mă lupt, cu el!”
33 Saul a zis: „Ce tot vorbești? Nu vezi că, un copil, tu ești? Nu poți să-l bați pe Filistean, Pentru că el este oștean, Din tinerețe. E voinic – Războinic e – iar tu ești mic!”
34 David răspunse: „Robul tău, Păstor era, la tatăl său, Iar când un leu – sau urs – venea Și câte-o oaie îi răpea,
35 El alerga, fără de teamă, Și reușea – de bună seamă – Ca oaia s-o salveze-apoi, Și s-o aducă înapoi. Când prădătorul încerca, În contră-mi, a se ridica, De falcă eu îl înhățam De-ndată, și îl omoram.
36 În ăst fel, doborât-am eu, Leul, sau ursul, tot mereu. Iată, cu Filisteanu-acel, Se va-ntâmpla-n același fel, Căci netăiatul împrejur A cutezat s-arunce-n jur, Ocări, care, pe Israel, Căzut-au. Dar nu știe el Că o să fie pedepsit, Căci cu ocări a azvârlit În oștile lui Dumnezeu, Acel care e viu, mereu!”
37 În urmă, David a rostit: „Domnul, Cel ce m-a izbăvit – Atât din gura leilor, Cât și din laba urșilor – Mă scapă și de Filistean Și am să-l birui pe dușman!”
38 Saul a zis: „Fă cum e bine. Domnul, mereu, fie cu tine!” Apoi, pe David l-a luat, Cu haina lui l-a îmbrăcat, I-a dat și coiful de aramă, Și-o platoșe, de bună seamă.
39 David s-a-ncins, cu sabia Pe care Saul o avea, Și câțiva pași, el a făcut. Abia atuncea a văzut Că greutatea cea pe care Hainele-o au este prea mare. Atunci, lui Saul i-a vorbit: „Nu pot, căci nu-s obișnuit Să port armura. E prea grea Și nu pot să mă mișc, cu ea.” Îndată, el s-a dezbrăcat Și a simțit că-i ușurat.
40 Cu-al său toiag, el a pornit Spre vale, unde s-a oprit În albia pârâului. A căutat, în unda lui, Și a găsit cinci pietre care Netede-au fost la-nfățișare. Apoi, o parte-a pietrelor, Le-a pus în traista de păstor, Iar altă parte-n buzunar, Să-i fie la-ndemână dar. Praștia-n mână și-a luat Și-n urmă, a înaintat, Spre Filistean. Când l-a zărit,
41 Oșteanu-ndată a pornit, Spre el. În fața lui, mergea Cel care, scutul, îi ducea.
42 Apoi, când s-a apropiat Și când, mai bine, s-a uitat La David, omul a-nceput Să râdă, căci el a văzut Doar un copil – de bună seamă – De care n-avea nici o teamă. Copilul care îi ședea, În față, păr bălai, avea. La trup, fusese mlădios, Iar chipul îi era frumos.
43 Apoi, lui David i-a vorbit: „Câine sunt eu, de ai venit Cu un toiag în fața mea? Este toiag, sau o nuia?” Pe dumnezeul cel pe care Neamul de Filisteni îl are, Pe David, el l-a blestemat
44 Și-n urmă, a adăugat: „Vino la mine, și-am să-ți iau Carnea, căci vreau ca să o dau La fiarele pământului Și păsărilor cerului!
45 David a zis: „Tu vii la mine, Și ai o sabie cu tine. Mai ai și sulița cea mare, Precum și scutul tău cel tare. Dar iată că la tine, eu, În Numele lui Dumnezeu – Al Domnului oștirilor, Din al lui Israel popor – Acuma vin, și-atât îți spun: Află că am să te răpun, Pentru că tu – neîncetat – Ocară doar, ai aruncat, Asupra oștilor pe care, Al nostru Dumnezeu le are.
46 Domnul te dă pe mâna mea! Capul, eu – azi – ți-l voi tăia, Iar stârvurile tuturor, Din oastea Filistenilor, La păsările cerului Și fiarelor pământului, Am să le dau, spre-a fi mâncate, Și toate fi-vor săturate. Pământul va afla, astfel, Cum că poporul Israel, Nu-i singur, pentru că, mereu, Alături lui, e Dumnezeu.
47 Cei care-aici s-au adunat, Au să priceapă, imediat, Că Dumnezeu nu mântuiește Prin sabie, nu izbăvește Prin suliță. El o să dea Izbândă, după cum va vrea, Căci biruința e a Lui. Astfel, prin voia Domnului, Lăsată e oștirea voastră S-ajungă predă-n mâna noastră.”
48 Când Filisteanu-a auzit Aceste vorbe, a pornit, În contra lui, înfuriat. David, spre el, a alergat Și înainte i-a ieșit.
49 O piatră, el și-a pregătit, Pe cari, din traistă, a luat-o Și-n praștie a așezat-o. Din praștie, când a zburat, Piatra aceea s-a-mplântat În fruntea Filisteanului, Frângând elanul omului, Care, pe dată, s-a oprit, Jos – la pământ – fiind trântit.
50 În felu-acesta, s-a văzut Precum că David a putut, Doar cu o praștie, să vie – Și cu o piatră – și să fie Mai tare decât un oștean. El l-a învins pe Filistean, Chiar dacă n-a fost înarmat, Cu sabie, și-mplătoșat.
51 După ce, piatra, a zvârlit, La Filisteanul prăbușit Jos la pământ, a alergat David apoi, și i-a luat Sabia care o avea La cingătoare și cu ea, Capul i l-a tăiat îndată. Oastea de Filisteni, aflată Mai la oparte, a văzut Tot ceea ce s-a petrecut: Cum l-a ucis pe uriaș, Cu praștia, un copilaș. Pe dată, frica i-a-ncolțit Și-nspăimântați, ei au fugit.
52 Israeliții, însoțiți De cei care erau veniți Din Iuda, grabnic, au pornit Pe urma lor și-au chiuit De bucurie, ne-ncetat. Pân’ la Ecron i-au alergat Pe Filisteni și i-au bătut. Răniți de moarte, au căzut – Mulți dintre ei – pe drumul care, Spre Șaraim, se pierde-n zare, De unde, către Gat, cotea Și-apoi Ecronu-l atingea.
53 Când se întoarseră-napoi, Israeliți-au mers apoi, În tabăra dușmanilor – În cea a Filistenilor, Pe care ei au părăsit-o – Și-n acest fel, au jefuit-o.
54 David era, în mâna lui, Cu capul Filisteanului, Pe care-n urmă, el l-a dus Și la Ierusalim l-a pus. Armele Filisteanului, Le-a așezat în cortul lui.
55 Saul, atunci când l-a zărit Pe David care a pornit În contra Filisteanului, Îi zise căpitanului Oștirii sale: „Vreau să știu, Cine-i acesta? Al cui fiu, E tânărul acesta, oare?” Abner, care era mai mare Peste oștire, s-a uitat La Saul și-a răspuns, mirat: „Pe al tău suflet, împărate, Nu pot răspunde – din păcate – Pentru că nu știu cine este.”
56 „Caută ca să prinzi de veste”– Îi zise Saul, mai apoi.
57 Când David a venit ‘napoi – Deci după ce el l-a ucis Pe Filistean – Abner i-a zis: „Vino cu mine, căci chemat Ești, chiar de către împărat!” Cu capul Filisteanului, David era în mâna lui, Când împăratul l-a chemat.
58 Saul, atunci, l-a întrebat: „Al cui ești tu? Aș vrea să știu!” David răspunse: „Sunt un fiu, Al unui rob pe care-l ai Și care e chemat Isai. Află că el e tatăl meu, Și că, din Betleem, sunt eu.”