1 Kings 8
1 Când Solomon a terminat, Pe toți bătrânii i-a chemat, Pe căpitani-aceia cari În seminții erau mai mari, Și pe mai marii tuturor Familiilor din popor. S-au adunat, din Israel, Și la Ierusalim, la el, Toți au venit, căci Solomon Voia să mute, din Sion, Chivotul legământului.
2 În fața împăratului, Ei au venit în luna care A șaptea e la numărare În timpul anului aflată Și, Etanim, este chemată. În vremea ‘ceea, se vădea Că praznicul se potrivea.
3 Cu toții s-au înfățișat, Iar preoții au ridicat Chivotul legământului,
4 Precum și cortul Domnului Cu toate-uneltele pe care Acesta-n slujba sa le are. Apoi, pe toate le-au adus Și-n față la popor, le-au pus. De preoți și Leviți, purtate, Au fost aceste lucruri, toate.
5 În urmă, Solomon a stat – Cu tot poporul adunat – Lângă chivotul Domnului, Aflat în fața cortului. Jertfiți au fost, atunci, mulți boi, Precum și foarte multe oi. Jertfele-acelea, negreșit, Atât de multe s-au vădit Încât, putință nu era, De fel, de a le număra.
6 Preoți-n urmă au luat Chivotul și l-au așezat În Locul cel „prea sfânt” chemat – În Sfânta Sfintelor aflat – Sub ale heruvimilor
7 Aripi, căci aripile lor, Peste chivot se întindeau Și astfel, ele-acopereau Și drugii lui – aceia care Erau pentru a sa mutare.
8 Drugii, atât de lungi erau, Încât văzuți a fi, puteau, Din Locul sfânt, ‘nainte-aflat, La Locul cel „prea sfânt” chemat. Până acum, ei s-au vădit A fi acolo, negreșit.
9 Chivotu-n el, atunci, avuse Doar tablele care-au fost puse De Moise, și aveau pe ele, Toate cuvintele acele Pe care Domnul le-a rostit Când, la Horeb, El a venit Ca să încheie-n acest fel, Un legământ, cu Israel. Din piatră, tablele erau Și în chivot, loc, își aveau, Iar legământul s-a-ntocmit Când Israelul a ieșit Din al Egiptului ținut, Căci Domnul, liber, l-a făcut.
10 Când preoții s-au depărtat Din Locul sfânt, s-a arătat Norul cu slava Domnului, Umplând îndată, casa Lui.
11 Preoții care se aflau, Atunci, în casă, nu puteau Să facă slujba Domnului, Din pricină că slava Lui Venită-n nor, s-a răspândit Și totul fost-a-nvăluit – Tot ce în casă s-a aflat – În ceața norului lăsat.
12 Atuncea, Solomon a spus: „Iată că Domnul Cel de Sus, În întuneric, a voit Să locuiască, negreșit!
13 Acuma, eu Ți-am căutat Un loc și-apoi am ridicat O casă cari, a Ta, să fie, Unde să stai Tu, pe vecie!”
14 Apoi, a binecuvântat Întreg poporul adunat În fața lui, stând în picioare Într-o smerită adunare.
15 Solomon zise: „Ne-ncetat, Să fie binecuvântat Domnul și Dumnezeul care Poporul Israel Îl are, Acela ce-a vorbit, mereu, Cu cel cari fost-a tatăl meu, Cel care, azi, a împlinit Cuvintele ce le-a rostit Când, în ăst fel, a cuvântat:
16 „Din ziua-n care ați plecat Din al Egiptului ținut, Nici o cetate nu am vrut Să Îmi aleg, în Israel – Să am un loc – și-n locu-acel, O casă să Mi se zidească, În care-apoi să locuiască Numele Meu, pentru vecie. Pe David, l-am ales să fie Drept împărat, cârmuitor Peste întregul Meu popor!”
17 Voi știți că David – tatăl meu – O casă, a dorit, mereu, Să-I construiască Domnului, Un sfânt locaș, Numelui Lui.
18 Domnul, lui David, i-a vorbit: „Pentru că astfel te-ai gândit, Pentru că ți-ai dorit, mereu, Să Îi ridici, Numelui Meu, O casă, bine ai făcut, Căci al tău gând Îmi e plăcut.
19 N-ai s-o zidești tu, pentru Mine, Ci cel ce vine după tine – Deci fiul tău – are să fie Ce-l ce-Mi va face casa, Mie.”
20 Iată că Domnul a-mplinit Cuvintele ce le-a rostit, Căci după ce am fost făcut Drept împărat și am șezut Pe scaunul tatălui meu, O casă, pentru Dumnezeu – Așa cum David și-a dorit – Să Îi zidesc, am reușit.
21 Pentru chivot, am căutat Un loc, unde l-am așezat, Căci legământul Domnului Se află înlăuntrul lui. Pe-acesta, Domnul l-a-ncheiat Cu Israel, când l-a scăpat Din al Egiptului ținut, Când din rob, liber l-a făcut.”
22 Când Solomon și-a încheiat Vorbirea, el s-a îndreptat Către altarul Domnului, Urmat de tot poporul lui, Și-a ridicat mâinile-n sus –
23 Spre ceruri – și așa a spus: „Spre Tine-mi înalț ochii eu, Spre-al lui Israel Dumnezeu! Ca Tine, alții nu mai sânt, În ceruri, sus, ori pe pământ. Un legământ, Tu ai făcut Cu robii Tăi, și l-ai ținut Necontenit, cu îndurare, Față de toți aceia care, Din inimă, au arătat, Că a Ta cale, au urmat!
24 Acuma, Tu ai împlinit Cuvântul care l-ai rostit Față de David, al meu tată. Tot ce ai spus atuncea, iată Că astăzi, Tu ne dovedești Căci cu putere împlinești.
25 Acum, Doamne-al lui Israel, Să faci, mereu, în așa fel, Încât făgăduința dată, Față de David – al meu tată – Să se-mplinească ne-ncetat, După cum Tu ai cuvântat Când ai rostit: „Necontenit – În față-Mi – nu vei fi lipsit De fii, care apoi să vie Pe al tău scaun de domnie, În Israel să-mpărățească. Urmașii tăi să se păzească Și ne-ncetat, seama să ia, Spre a umbla pe calea Mea, Precum făcut-ai tu, mereu.”
26 O Doamne, Dumnezeul meu, Acuma fă ca împlinit Să fie ce-ai făgăduit, Față de David, al meu tată!
27 Dar ce! Va locui vreodată – Cu-adevărat – Domnul Cel Sfânt, Aici, jos, pe acest pământ? Iată că măreția Lui Nu-ncape-n cerul cerului! Atunci, ce-aș mai putea să zic De-această casă, eu? Nimic.
28 Dar totuși, Doamne, seama ia, La astă rugăciune-a mea. Ascultă dar, strigătul meu
29 Și ațintește-Ți tot mereu, Ochii, spre casa ridicată, De care, Tu ai spus odată: „În acel loc, voi merge Eu Și am să-Mi pun, Numele Meu!” De-aceea, Doamne, seama ia, La astă rugăciune-a mea.
30 Ascultă rugile pe care Eu – și poporu-acesta mare – Spre Tine le vom îndrepta, Atunci când în ăst loc vom sta. Mereu dar, să găsești cu cale, Din locul locuinței Tale – Din cerul Tău – o Doamne Sfânt – Ca să privești către pământ, Spre locu-acesta de-nchinare. Ascultă și-apoi dă iertare La cei ce Te vor căuta, Venind aici, în fața Ta!
31 Atunci când un păcat, cumva, Are să facă cineva, Față de un aproape-al său, Și va veni la locul Tău Silit a face-un jurământ Lângă altarul Tău cel sfânt,
32 Tu – din înaltul cerului – Ascultă rugăciunea lui Și fă dreptate, ne-ncetat. Să-l osândești pe vinovat, Și fă ca vina arătată, Asupra lui să se abată. Apoi, nevinovatului, Ca nevinovăția lui Să-i faci dreptatea să îi fie, În fața Ta când o să vie!
33 Atuncea când al Tău popor, De oștile vrăjmașilor, Va fi bătut – căci negreșit, În contră-Ți a păcătuit – Dacă cu rugăciuni apoi, Are să vină înapoi, Aici, la casa Ta, plângând Și Numelui Tău slavă dând,
34 Tu să-l asculți, din cerul Tău Și iartă-i tot ce-a făcut rău. În țara lui cea minunată Cari pentru-ai săi părinți e dată, Tu Doamne-ndură-Te apoi, Și adă-l liber, înapoi!
35 Atunci când întâmpla-se-va Și ceru-nchis va fi, cumva – Căci tot poporul, negreșit, În contră-Ți a păcătuit – Dacă cu rugăciuni apoi, Are să vină înapoi, Aici, la casa Ta, plângând, Mărire Numelui Tău dând, Și dacă-apoi, poporul Tău Se va abate de la rău,
36 Tu să-l asculți și, negreșit, Iartă păcatul săvârșit. Arată-i calea Ta cea bună Pe cari, piciorul, să și-l pună, Și să deschizi cerul apoi, Peste pământ să vină ploi, Căci astfel, fi-va-nevinovată Partea de moștenire, dată!
37 Când foamete are să fie, Când valul ciumei o să vie Sau când rugina va cădea, Tăciunele de-asemenea, Ori când lăcuste-au să apară Făcând mare prăpăd în țară, Sau de cumva vrăjmașul rău Va-mpresura poporul Tău – În țara lui, sau în cetate – Când bolile nenumărate Se vor abate peste el, Sau când urgii, de orice fel, Îl vor lovi, atunci – cumva –
38 Dacă veni-va cineva Să-Ți facă rugăciune Ție, Sau dacă are ca să vie Întreg poporul – fiecare Având în cuget o mustrare, Pentru păcatul săvârșit –
39 Ascultă-l Doamne, negreșit, Din cerul locuinței Tale. Așa cum este a sa cale, Să-i dai la fiecare-ndată, Răsplata binemeritată, Căci Tu cunoști inima lor – A fiilor oamenilor.
40 În felu-acesta, fiecare, Față de Tine, teamă are, Atâta timp cât viețuiește În țara ce o moștenește!
41 Atuncea când străinul vine, Pentru al Tău Nume, la Tine –
42 Căci o să fie cunoscut Numele Tău, fiind știut Că El este un Nume mare Iar al Tău braț întins e tare – Deci când acest străin va sta, Rugându-se, la casa Ta,
43 Tu – din înaltul cerului – Ascultă rugăciunea lui Și dă străinului acel, Tot ceea ce-Ți va cere el, Spre a-Ți fi Numele făcut, Pe-ntreg pământul, cunoscut, Ca astfel, toți – de bună seamă – Mereu, de Tine să se teamă, Așa cum Israel se teme De Tine Doamne-n orice vreme. Străinul care o să vie, În acest fel are să știe Că-n ăst locaș – neîncetat – Numele Tău este chemat!
44 Când Israelul va avea, Cu-ai săi vrăjmași, piept, ca să dea Mergând precum ai poruncit – Și dacă el va fi privit Către cetatea Ta, în care E astă casă de-nchinare, Unde Numele Ți L-ai pus Și dacă Îți va fi adus El, rugăciuni, în ceasul greu, Cerându-Ți sprijinul mereu –
45 Tu, din înaltul cerului, Ascultă rugăciunea lui Și fă-i dreptate, negreșit!
46 Dacă poporul a greșit – Căci pe pământ nu se găsește Un om cari nu păcătuiește – Și la ai săi vrăjmași, astfel, Rob va ajunge Israel – Fie-ntr-o tară-apropiată, Fie în una depărtată –
47 Și dacă, în a lui robie, Poporul Tău are să știe, În sine, să pogoare-apoi Și să se-ntoarcă înapoi, La Tine-n ceasu-acela greu, Creându-Ți sprijinul, mereu, Spunându-Ți: „Am păcătuit Și făr’delegi am săvârșit!”,
48 Dacă din inimă apoi, Și din tot sufletu-napoi, Spre Tine se va îndrepta Și-n rugăciuni, smerit, va sta Privind către cetatea-n care E a Ta casă de-nchinare Unde Numele Ți l-ai pus,
49 Atunci, din cerul Tău – de sus – Ascultă rugămintea lui Și cererea poporului. Iartă-i păcatul săvârșit Și fă-i dreptate, negreșit.
50 Îl iartă, pe al Tău popor, Iartă păcatele celor Care, în contră-Ți, au greșit. Nu-i pedepsi la nesfârșit Ci, în cel care îi robește, Tu Doamne, mila o trezește, Ca astfel, pentru fiecare, El să arate îndurare,
51 Pentru că – iată – Israel E moștenirea Ta. Pe el, Din al Egiptului ținut, L-ai scos și liber l-ai făcut, Căci în Egipt el s-a aflat Ca-ntr-un cuptor din fier lucrat. Față de el, fără-ncetare, Arată-Ți a Ta îndurare!
52 Iar ochii Tăi, neadormiți, Mereu să fie ațintiți La cererea robului Tău, Precum și la poporul său! Atunci când au ca să Te cheme, Ascultă-i Doamne-n orice vreme!
53 Căci Tu ești Cel ce ne-a ales Și dintre neamuri ne-a cules, Drept moștenire să Îți să fim Și-apoi, mereu, să Te slujim. În felu-acesta ne-ai vorbit, Prin Moise, când i-ai izbăvit Pe-ai noști’ părinți, precum se știe, Din a Egiptului robie!”
54 Când Solomon a isprăvit Această rugă de rostit, De la altar s-a ridicat – De unde a îngenuncheat Ținându-și mâinile-nălțate, Sus, înspre ceruri îndreptate –
55 Către popor el s-a uitat Și-apoi a binecuvântat A lui Israel adunare, Strigând s-audă fiecare:
56 „Binecuvânt pe Dumnezeu, Căci El – pentru poporul meu – Așa cum a făgăduit, Odihnă-acum, a dăruit! Din toate bunele cuvinte Pe care El, mai dinainte, Le-a spus prin Moise, n-a lăsat Nimic a fi apoi, uitat, Căci El, pe toate – negreșit – Cum a promis, le-a împlinit.
57 Al nostru Domn și Dumnezeu, Cu noi să fie, tot mereu, Așa precum i-a însoțit Pe-ai noști’ părinți, când au trăit. Nicicând să nu ne părăsească! Mereu să ne călăuzească
58 Și inima lui Israel Să se întoarcă, înspre El, Păzind poruncile lăsate Și legile ce au fost date – Așa precum le-a rânduit – Părinților, când le-a vorbit!
59 Neîncetat, aste cuvinte, Din ruga mea de mai ‘nainte, Să fie-n fața Domnului! Fie ca-n veci, poporului, Dreptate să îi facă El,
60 Ca toate neamurile-astfel – Cari răspândite, astăzi, sânt, Pe fața-ntregului pământ – Să afle că El e, mereu, Singurul Domn și Dumnezeu!
61 Inima voastră, vreau să fie, A Domnului, pentru vecie, Așa cum astăzi se arată Că Domnului, Îi este dată. Pășiți pe calea Domnului, Spre slava și spre cinstea Lui!”
62 Apoi, alături de-mpărat, Întreg poporul jertfe-a dat, Aduse-n fața Domnului, Spre slava și spre cinstea Lui.
63 Iar jertfele pe cari le-a dat Chiar Solomon, s-au ridicat La două’șidouă mii de boi Și-o sută douăzeci mii oi. Toate avut-au drept menire De jertfe pentru mulțumire, Date în cinstea Domnului. Exemplul împăratului A fost, de-al său popor urmat, Căci fiecare-apoi a dat, Jertfele lui de mulțumire, Când s-a făcut acea sfințire A Casei Domnului. Astfel,
64 Față de-ntregul Israel, De Solomon a fost sfințită Curtea ce fost-a construită În fața Casei Domnului, Căci jertfele aduse Lui, Acolo fost-au dăruite: Și cele care-s socotite Arderi de tot și cele care Daruri erau pentru mâncare, Precum și cele cu menire De jertfe pentru mulțumire, Având în conținutul lor Numai grăsimea jertfelor. Toate, în curte, s-au adus, Căci pentru-altarul ce s-a pus În fața Domnului să stea Și cari de-aramă se vădea, Mare a fost al jertfei dar, Prea mic fiind acel altar.
65 Un praznic, Solomon a dat Atuncea, iar cu el a stat Întreg poporul, negreșit. Și mulți străini au mai venit La praznicul dat de-mpărat. Mai mulți erau de la Hamat Precum și dimprejurul lui. Din părțile Egiptului – De la pârâu-acela care Curge prin ale lui hotare – Veniră mulți, la masa lui, Și-au stat în fața Domnului, Căci șapte zile a ținut Ospățul care s-a făcut. Apoi, el a continuat Și încă șapte, a durat. În ăst fel, praznicul ținut, De paișpe zile s-a făcut.
66 Dar împăratu-a-ngăduit – A opta zi când a venit – Poporului, ca napoi – La corturi – să se-ntoarcă-apoi. Cu toți l-au binecuvântat Atuncea, pe-al lor împărat, Și mulțumiți căci au văzut Tot binele ce l-a făcut Domnul, lui David, tatăl lui – Și-asemenea, poporului Lui Israel – în grabă mare, Acasă mers-a fiecare.