1 Kings 2
1 În acest timp, David simțea Cum moartea i se-apropia. Pe Solomon, el l-a chemat La sine și-ndrumări, i-a dat:
2 „Eu plec pe calea cea pe care Întreaga lume-a merge are. Tu întărește-te, mereu, Și om te-arată, fiul meu!
3 Păzește legea Domnului Și umblă doar pe calea Lui. Poruncile ce au fost date Și-nvățăturile lăsate De către-al nostru Dumnezeu, Tu să le împlinești, mereu, Așa precum ele-au fost spuse Și-apoi, de Moise, au fost puse În cartea legii lui, pe care, Nouă ne-a dat-o, spre păstrare. Dacă așa ai să trăiești, În toate, ai să izbutești.
4 Așa să faci, iar Dumnezeu Să împlinească – fiul meu – Cuvântul care mi-a fost dat, Mie, atunci când m-a chemat. Ia seama și pricepe bine, Cuvintele cari, pentru mine, Le-a spus al nostru Dumnezeu: „Dacă feciorii tăi, mereu, La calea lor au să vegheze Și vor căta să Mă urmeze În toate câte au să vie, Umblând doar în credincioșie – Cu toată inima fiind Și din tot sufletul dorind – Atunci, să fii încredințat Că nicicând nu vei fi lăsat, Fără urmași cari să domnească Și-n Israel, să-mpărățească.”
5 Tu știi ceea ce mi-a făcut Fiul Țeruiei. Ai văzut Cum că Ioab l-a doborât Pe Abner și l-a omorât. Ucis a fost fiul lui Ner, Și-apoi și fiul lui Ieter – Amasa – care a pierit Fiind tot de Ioab lovit. Astfel, sfârșiră cei doi cari Peste oștire-au fost mai mari. Când era pace în popor, A fost vărsat sângele lor. Pe-ncălțămintea din picioare – Și-asemenea, pe cingătoare – Ioab, atunci, sânge și-a pus.
6 Lucrul acesta ți l-am spus, Ca după-nțelepciunea ta, Să știi, apoi, a te purta. Tu ai să te-ngrijești, de el: Vei face dar, în așa fel, Încât nici perii lui albiți Să nu pogoare, liniștiți, În locuința morților. Ai să răzbuni dar, moartea lor.
7 Feciorilor lui Barzilai, Bunăvoință să le dai, Ca astfel să o ducă bine. La masă să îi pui, cu tine, Căci bunătate-au dovedit, Pe vremea când eram fugit, De Absalom – fratele tău – Cari încerca să-mi facă rău.
8 Șimei din Bahurim apoi – Fiul lui Ghera – e la noi. De neam, el este Beniamit. Multe blesteme a rostit, În contra mea, pe când fugeam Și spre Mahanaim, mergeam. Când am venit însă, apoi, Către Israel, înapoi, El, la Iordan, m-a-ntâmpinat Și-atunci, pe Domnul, i-am jurat Că nu voi scoate sabia, Ca să îl nimicesc, cu ea.
9 Tu, înțelept, te-ai dovedit. De-aceea dar, nepedepsit, Să nu îl lași, în nici un fel. Vei ști cum să te porți cu el, Ca perii lui albiți să fie Însângerați, în veșnicie, În clipa-n care puși fi-vor, În locuința morților.”
10 Când vorbele și le-a sfârșit, David – ușor – a adormit. Într-un mormânt l-au așezat, Lângă ai săi părinți, culcat, Chiar în cetatea-n cari domnise Și peste care stăpânise.
11 Anii în care-a-mpărățit, La patruzeci, s-au socotit. Întâi, el – la Hebron – a stat Și șapte ani fost-a-mpărat. În urmă, după anii-acei, Au mai venit treizeci și trei Când la Ierusalim aflat, David a fost, ca împărat.
12 Când pe-al său scaun de domnie Ajunse Solomon să fie, Împărăția s-a-ntărit În vremea-n care a domnit.
13 Adonia – acel pe care Haghita, drept fecior, îl are – La mama împăratului S-a dus, să-și spună păsul lui. Bat-Șeba-n față i-a ieșit Și-n felu-acesta, i-a vorbit: „Spune-mi de grabă, ce dorești? Cu gânduri pașnice, sosești?” El a răspuns: „Cu gânduri bune,
14 Căci iată, am o vorbă-ați spune.” Bat-Șeba-atunci l-a îndemnat: „Spune, căci fi-vei ascultat!”
15 Adonia a zis: „Se știe Precum că astă-mpărăție Ar fi putut să fie-a mea. Tot Israelul mă privea, Căci fiecare a crezut Că împărat voi fi făcut. Cu toate-acestea, Dumnezeu A dat-o-n mâini, fratelui meu.
16 Nu îți întoarce fața ta, ‘Nainte de-a mă asculta! Un lucru, să îți cer, aș vrea.” „Vorbește!” – spuse-atuncea ea.
17 El zise: „Du-te la palat – La Solomon – la împărat; Încredințat sunt foarte bine, Că el te-ascultă. Pentru mine, Cere ce Abișag să-mi fie Dată, acuma, de soție. Încearcă dar și stăruiește: Poate-mpăratul se-nvoiește.”
18 Bat-Șeba îi răspunse: „Bine! Am să vorbesc eu, pentru tine.”
19 La Solomon, apoi, s-a dus, Făcând așa precum a spus. Când a ajuns la împărat, Acesta i s-a închinat Și-a poruncit adus să fie – Lângă-al său scaun de domnie – Alt scaun, pentru mama lui. La dreapta împăratului, Bat-Șeba-apoi s-a așezat
20 Și-n urmă, ea a cuvântat: „Vreau să te rog, să iei aminte, Căci am o mică rugăminte! Ascult-o dar, pe mama ta!” „Vorbește! Te voi asculta” – Răspunse el – „căci cu plăcere, Îți dau – de pot – tot ce-mi vei cere.”
21 Ea zise: „Abișag – cea care E Sunamită, din născare – Vreau, lui Adonia, să-i fie Dată pentru a-i fi soție. El este frate’ tău, deci iată, Poți porunci să-i fie dată.”
22 „De ce o ceri numai pe ea, Acum, pentru Adonia?” – Îi spuse Solomon. „Nu vrei Și-mpărăția să mi-o iei Pentru Adonia, drept dar, Pentru Ioab și-Abiatar?”
23 Apoi, pe Domnul, a jurat Și-n acest fel a cuvântat: „Față de mine, Dumnezeu, Cu toată-asprimea Lui, mereu, Vreau să se poarte, negreșit, Dacă va fi nepedepsit Adonia, pentru ce-a spus. Cuvintele pe cari te-a pus Să-mi ceri a i le asculta, Află că viața-l vor costa!
24 Viu este Domnul Dumnezeu – Care m-a întărit mereu, Acela care m-a adus Și care împărat m-a pus, Cel care-o casă mi-a zidit, Așa cum a făgăduit – Că astăzi chiar, Adonia Pieri-va, din porunca mea!”
25 Când a sfârșit de cuvântat, El, pe Benaia, l-a chemat. La al său frate l-a trimis Și-a poruncit a fi ucis. Benaia-a mers și l-a lovit Pe-Adonia, care-a murit.
26 Abiatar a fost chemat, Apoi, în față la-mpărat, Iar Solomon, astfel, i-a zis: „Ești vrednic de a fi ucis, Iar eu cu moartea-ți sunt dator! Dar totuși, azi, nu te omor, Căci tu, chivotul, l-ai purtat, Când tatăl meu era-mpărat Și împreună-ați împărțit Toate câte le-a suferit. De-aceea, am găsit cu cale, Să te trimit la ale tale Pământuri, de la Anatot. Aceasta este tot ce pot Să fac, acuma, pentru tine! Te depărtează dar, de mine!”
27 Abiatar nu a mai stat, Ci a ieșit de la-mpărat Și a pornit spre Anatot. De-atunci, din slujba de preot, El a fost scos, căci s-a-mplinit Cuvântul care-a fost rostit Asupra casei cea pe care Eli, în Israel, o are. Acest cuvânt al Domnului, Rostit asupra casei lui, La Silo-a fost, în vremea-n care Eli fusese preot mare; Iar Solomon a împlinit Ceea ce Domnul a vestit.
28 Vestea aceasta, de îndată, De către toți a fost aflată, Căci iute, zvonul s-a lățit, Încât Ioab a auzit Tot ceea ce s-a întâmplat. Atuncea, el a alergat Până la cortul Domnului. La coarnele altarului, În mare grabă el s-a dus; Pe ele, mâinile și-a pus Și a stat astfel, încleștat. El se simțise vinovat, Că fost-a cu Adonia Și-altă scăpare nu avea, Cu toate că el, niciodat’, Pe Absalom, nu l-a urmat.
29 Cei care l-au văzut s-au dus La împăratul și i-au spus, Cum că, la cortul Domnului – La coarnele altarului – Este Ioab, adăpostit. Când Solomon a auzit Lucrul acesta, l-a chemat La sine pe Benaia-ndat’ Și-a zis: „Acuma, să pornești Și pe Ioab să îl lovești!”
30 Benaia, la porunca lui, S-a dus la cortul Domnului Și la Ioab el a strigat: „Trimis am fost, de împărat, Să îți aduc porunca lui! A spus: „Din cortul Domnului, Să ieși afară, negreșit!” Însă Ioab a glăsuit: „Nu am să ies, căci vreau să mor Aici, în fața tuturor!” Benaia, la-mpărat, s-a dus Și vorba lui Ioab i-a spus.
31 Atuncea, Solomon a zis: „Ioab va trebui ucis! La cort, te-ntoarce așadar, Și-omoară-l chiar lângă altar! Apoi, îngroapă-l, negreșit. Să faci precum ți-am poruncit, Căci în acest fel, ai să iei, De peste mine și ai mei – Adică de pe casa care, David, al meu părinte-o are – Tot sângele vărsat de cei Ce-au fost uciși fără temei.
32 Domnul, atunci când o să vadă, Va face, sângele să cadă, Peste Ioab în acest fel, Pentru că el a fost acel Care cu sabia-a lovit, Pe doi bărbați ce s-au vădit Și drepți și mult mai buni să fie Decât e el, fără să știe – Nimica – David, al meu tată. El l-a ucis – cum știi – odată, Pe Abner – al lui Ner fecior – Conducătorul oștilor Lui Israel. De-asemenea, El l-a ucis cu sabia, Și pe Amasa – pe cel care Oastea lui Iuda-n frunte-l are. Ieter fusese al său tată.
33 Sângele lor – și totodată Și-al lui Ioab – asupra lui Să cadă-n veacul veacului, Și peste toți acei pe care, Urmași în casa lui îi are. Dar David izbăvit să fie, Iar al său scaun de domnie Să aibă pace, tot mereu, De la al nostru Dumnezeu.”
34 Benaia merse înapoi, La cort și pe Ioab, apoi, Cu sabia el l-a ucis, Așa cum Solomon a zis. Ioab, apoi, a fost luat Și-n a lui casă îngropat, Care, așa precum se știe, Era-nălțată în pustie.
35 În locul lui Ioab, numit A fost Benaia, negreșit, Drept marele conducător Aflat în fruntea oștilor.
36 Șimei a fost, apoi, chemat, Să vină-n față la-mpărat, Iar Solomon a glăsuit: „Iată, cu cale am găsit Ca în Ierusalim să ai O casă unde-apoi să stai. De-aceea-ți zic: să-ți construiești O casă-n cari să locuiești. Când ai să o sfârșești, din ea, Să pleci apoi, nu vei putea.
37 De-aceea, înțelege bine, Că rău are a fi de tine, Dacă din ea, tu ai să pleci! Peste Chedron când ai să treci, Morții îi vei ajunge pradă. Sângele tău are să cadă Atuncea, numai peste tine!”
38 Șimei a zis îndată: „Bine! O casă am să-mi construiesc, În care am să locuiesc, Așa precum ai poruncit.” Astfel, Șimei a locuit, Mai multă vreme, în cetate, Fiind la adăpost de toate.
39 După trei ani, s-a pomenit Că slujitorii i-au fugit La împăratul cel din Gat, Care, Achiș, era chemat. Achiș a fost acela care, Pe Maca, drept părinte-l are. Cei care i-au văzut s-au dus, În grabă, la Șimei, și-au spus: „Slugile tale au plecat, La împăratul cel din Gat.”
40 El, șaua, pe măgar, a pus Și, la Achiș – la Gat – s-a dus. Pe slujitori, el i-a luat Și-apoi, acasă, s-a-nturnat.
41 Îndată, cei ce l-au văzut Au mers, iar ceea ce-a făcut, Lui Solomon, i-au povestit. Când împăratu-a auzit Cum că Șimei a fost plecat, De la Ierusalim, în Gat,
42 Degrabă l-a chemat la el Și i-a vorbit, în acest fel: „Nu mi-ai jurat pe Dumnezeu, Că ai să mă asculți mereu? Nu ți-am spus, oare, hotărât, Precum că fi-vei omorât Dacă, de-acasă, ai să pleci Și de Chedron de ai să treci? Atuncea când ai fost la mine, Nu mi-ai răspuns tu, oare: „Bine! Am înțeles tot ce mi-ai zis, Iar dacă plec, să fiu ucis”?
43 Acum, de ce n-ai ascultat Poruncile ce ți le-am dat, Cum te-ai legat cu jurământ, În fața Domnului Cel Sfânt?
44 Îți este bine cunoscut Răul pe care l-ai făcut Tatălui meu! Dar a sosit Vremea în care, negreșit, Va face Domnul ca ăst rău Să cadă peste capul tău,
45 În timp ce binecuvântat Am să fiu eu, neîncetat, Iar scaunul cel de domnie Al tatălui meu, pe vecie, Are să fie întărit.”
46 Și Solomon a poruncit: „Ucideți, pe Șimei, îndată!” Benaia – cel al cărui tată E Iehoiada – a venit, Porunca, de i-a împlinit. Astfel, întreaga-mpărăție Ajunse tare ca să fie În mâinile-mpăratului, Prin bunătatea Domnului.