1 Corinthians 15
1 „Vă spun, acuma, tuturor – Ca să cunoașteți, fraților – Că Evanghelia ce-ați primit-o – Pe cari am propovăduit-o Și-n care voi ați și rămas Până în cel din urmă ceas –
2 O să v-aducă mântuire, Doar dacă, fără vreo știrbire, O veți păzi, cum ați primit-o Când eu v-am propovăduit-o. Altfel, degeaba ați crezut, Căci totu-i, în zadar, făcut.
3 Așa după cum ni s-a dat, La început, v-am învățat Cum că Hristosul a murit Și-n felu-acesta a plătit, Ca ale noastre mari păcate, Să fie șterse și iertate. Prin moartea lui Hristos Iisus – Ceea ce prin Scripturi s-a spus – Întocmai, fost-a împlinit.
4 Apoi, după ce a murit, El a ajuns a fi-ngropat, Dar, în trei zile, a-nviat, Așa precum fusese zis Și cum e, în Scriptură, scris.
5 Lui Chifa, El S-a arătat, Iar după-aceea – imediat – Cei doisprezece L-au văzut;
6 Apoi, în urmă, au putut Să-L vadă cinci sute de frați, Din care, mulți, mai sunt aflați, Încă, în viață, negreșit, În timp ce uni-au adormit.
7 Iacov e cel care-a putut – Către sfârșit – să-L fi văzut, Iar ultimii L-au întâlnit, Ai Săi apostoli, negreșit.
8 După ei toți, eu am urmat, Căci mie mi S-a arătat. Eu – stârpitura – am putut, Pe-al nostru Domn, să-L fi văzut.
9 Căci eu sunt cel mai ne-nsemnat Cari, printre-apostoli, sunt aflat. Nu-s vrednic să mă fi numit Apostol, căci am prigonit, Biserica lui Dumnezeu.
10 Prin harul Său, sunt, astăzi, eu, Ceea ce sunt. Iar harul Lui, Aflați dar, că zadarnic, nu-i, Față de mine. M-am trudit, Mai mult decât s-au ostenit Toți, laolaltă; dar nu eu, Ci harul de la Dumnezeu, Aflat în mine, ne-ncetat, Este cel care a lucrat.
11 Deci, fraților – ori ei, ori eu – Vom propovădui, mereu, Doar ce-am primit și ce-am văzut, Și-n acest fel, voi ați crezut.”
12 „Dacă se propovăduiește Cum că Iisus Hristos trăiește – Căci a-nviat, din morți apoi – Cum zic dar, unii dintre voi, Că nu există – fraților – O înviere-a morților?
13 Dacă nu este înviere, Atunci vom spune, cu durere, Că nici Hristos n-a înviat.
14 Și dacă e adevărat, Precum că mort este Iisus, Atunci, toate ce vi le-am spus – Tot ce v-am propovăduit – Zadarnice, s-au dovedit. Zadarnică-i credința noastră Și, tot la fel, e și a voastră.
15 Ba încă, fraților, să știți, Că noi suntem descoperiți Ca martori ai lui Dumnezeu, Cari, mincinoși, suntem, mereu; Fiindcă noi, cu toți, am spus, Precum că pe Hristos Iisus, El, dintre morți, L-a înviat, Fără a fi adevărat, Pentru că toată lumea știe, Că morții n-au să mai învie.
16 Căci dacă morții nu-nviază, Atuncea, sigur, că urmează, Ca să se spună, imediat, Că nici Hristos n-a înviat.
17 Iar dacă n-a-nviat Hristos, Credința voastră – ne-ndoios – Este zadarnică, să știți, Pentru că voi sunteți pieriți, În ale voastre mari păcate, Ce nu mai pot a fi iertate.
18 Se poate spune, prin urmare, Precum că toți aceia care Au adormit dar, în Hristos, Pierduți se află, ne-ndoios.
19 Dar dacă noi, însă, ne-am pus, Nădejdea, în Hristos Iisus, Doar pentru viața ce-o avem, Cu siguranță, că suntem, Cei mai nenorociți, aflați Între toți oamenii, dragi frați!
20 Însă, Hristos a înviat! Dintre cei morți, S-a ridicat – Așa după cum bine știți – El, pârga celor adormiți.
21 Căci dacă moartea a venit Prin om, tot astfel, am primit Și învierea morților.
22 După cum, în Adam, toți mor, Toți au să-nvie – cum v-am spus – În Domnul nost’, Hristos Iisus;
23 Dar fiecare – să se știe – La rândul cetei sale-nvie. Hristos e primul rod, venit. Apoi, când El va fi sosit, Vor învia, neîndoios, Toți cei cari sunt ai lui Hristos.
24 În urmă, vine, negreșit, Inevitabilul sfârșit. Împărăția Fiului, Dată va fi, Tatălui Lui – Adică-n mâini la Dumnezeu Care-o va stăpâni mereu. Atuncea, El are să știe, A nimici, orice domnie, Orice puteri de peste fire Și orice fel de stăpânire.
25 El trebuie să-mpărățească, Până când o să reușească, Pe-ai Săi vrăjmași, să îi adune Și-apoi, sub tălpi, să-i poată pune.
26 Vrăjmașul care, negreșit, La urmă, fi-va nimicit, Doar moartea poate ca să fie, Așa precum Scriptura scrie.
27 Iată că Dumnezeu a pus – Exact așa precum a spus – „Totul, sub ale Lui picioare”. Dar să-nțeleagă fiecare, Precum că tot I-a fost supus, Dar nu și Cel ce le-a adus, În astă stare, de-a fi puse.
28 Când toate Îi vor fi supuse, Atuncea, chiar și Fiul Lui Se va supune Tatălui, Care, pe toate, le-a supus – Exact așa precum a spus – Pentru ca astfel, Dumnezeu Să fie totu-n toți, mereu.
29 Altfel, ce fac cei botezați, Pentru cei morți, dragii mei frați? Dacă cei morți nu înviază, Atunci, de ce se mai botează?
30 De ce-n primejdie apoi – În orice clipă – suntem noi?
31 Sunt în primejdie, mereu, Și-n fiecare clipă, eu, De moarte, simt, că sunt vânat. Atât este de-adevărat Lucrul acesta, fraților – Și-l spun, în fața tuturor – Pe cât este de-adevărat Căci, pricină de lăudat, În Domnul nost’, Iisus Hristos, Îmi sunteți voi, neîndoios.
32 Dacă – vorbind în felul lor, Adică al oamenilor – Eu, în Efes, când m-am aflat, Cu fiare-avut-am de luptat; Care mi-ar fi folosu-acum? Căci dacă morții, nicidecum, Nu înviază, pot să zic Că nu mai are rost, nimic. Cel mai bun lucru ce-l avem A-l face, este ca să bem Și să mâncăm. „Să chefuim, Căci mâine, orișicum, murim”.
33 Dar eu vă zic, dragii mei frați, Ca nu cumva să vă-nșelați: „Tovărășii rele”, se spune Că „strică obiceiuri bune”.
34 Veniți-vă, acum, în fire, Treziți-vă, din amorțire Și, ne-ncetat, să vă păziți, Ca să nu mai păcătuiți! Căci unii, dintre voi – zic eu – Nu Îl cunosc pe Dumnezeu, Iar lucrul pe cari vi l-am zis E, spre rușinea voastră, scris.”
35 „Dar, poate, întâmpla-se-va, Că o să zică cineva: „Cum înviază morți-apoi?”, Sau „Cu ce trup, se-ntorc, la noi?”
36 Nebun ce ești! Află acum, Că nu-nviază, nicidecum, Ceea ce tu ai semănat, Decât dacă bobul aflat Sub brazda gliei învelit, Mai înainte, a murit.
37 Când îți arunci sămânța-n glie, Nu semeni trupul ce-o să fie, Ci un grăunte mic numai: Ori grâu, ori ce sămânță ai.
38 În urmă, lucrul cel mai greu, Are să-l facă Dumnezeu, Căci El, un trup, are să-i dea, Așa precum Îi va plăcea. Deci, îi va da grăuntelui, Un trup, care va fi al lui.
39 Nu orice trup este la fel: Căci unul este trupul cel Care e dat oamenilor Și altu-al dobitoacelor; Unul e trupul cel pe care O pasăre, numai, îl are, Și altul este-al peștilor.
40 Vă spun dar, vouă, fraților, Precum că sunt trupuri cerești, Dar sunt și trupuri pământești.
41 Una e strălucirea care Doar soarele, pe cer, o are; Luna, în altfel, strălucește, Pe boltă-atunci când se ivește; Și-apoi, al stelelor popor Va străluci, în felul lor. Chiar steaua deci, se dovedește – Față de alta – că lucește Într-un alt fel – dragi frați ai mei – Care este numai al ei.
42 Așa este dar, fraților, Și cu-nvierea morților. Trupul cu care – ați văzut – Că fiecare ne-am născut, E semănat în putrezire, Dar înviază-n nemurire.
43 El, în ocară-i, e semănat, Însă, în slavă-i înviat. Trupul, purtat de-orice ființă, E semănat, în neputință, Însă, atunci – la înviere – El înviază, în putere.
44 E semănat în trup firesc, Însă, va fi duhovnicesc. Iată, e bine de știut, Precum că dacă s-a făcut Un trup, care este firesc, Este și-un trup duhovnicesc.
45 De-aceea, după cum s-a zis – Iar, în Scriptură, este scris – „Omul dintâi, cari s-a numit Adam, când fost-a întocmit, Un suflet viu, a fost făcut.” Un alt Adam a apărut – Al doilea – care, socotit, A fost drept duh și întocmit, Să fie duhul dătător, Apoi, de viață, tuturor.
46 Aș vrea ca să se știe bine, Precum că, mai întâi, ne vine Doar ceea ce este firesc, Și-n urmă, ce-i duhovnicesc.
47 Omul dintâi s-a arătat Că, din pământ, a fost luat. De-aceea, el – în mod firesc – Nu e decât om pământesc. Al doilea om s-a dovedit, Precum că e, din cer, venit.
48 Cei pământești, asemeni sânt, Cu cel făcut doar din pământ, Dar cei din cer se dovedesc, La fel, cu Cel care-i ceresc.
49 Iar după cum noi am purtat, Chipul celui ce-a fost luat Din lutul de pe-acest pământ, Plin de încredințare sânt Că vom purta, apoi, firesc, Și chipul Celui ce-i ceresc.
50 Vă spun un lucru, frații mei: Carne și sânge, nu sunt cei Cari vor putea să moștenească Împărăția cea cerească, A marelui nost’ Dumnezeu. De-asemenea, vă mai spun eu, Cum că nu poate putrezirea, Să moștenească, nemurirea.
51 O taină, iată, îndrăznesc, Acum, să vă dezvăluiesc: Nu toți urmează s-adormim, Însă, schimbați, avem să fim,
52 Într-o clipită, fiecare, Când va fi ultima chemare, A trâmbiței. Ea va suna, Și morții se vor aduna, Căci au să-nvie-n nemurire Ne mai supuși la putrezire; Iar noi, ceilalți, dragii mei frați, Pe loc, avem a fi schimbați.
53 Căci trebuie, precum v-am spus, Ca al nost’ trup – ce e supus, Până acum, la putrezire – Să se îmbrace-n nemurire.
54 Când acest trup, ce este pus La putrezire-a fi supus, Se va-mbrăca-n neputrezire, Și când, ăst trup – care, din fire, Fusese slab și trecător – Va deveni nemuritor, Să știți, atunci, că se-mplinește Cuvântul cari, astfel, vorbește: „Iată că moartea-i biruită – De biruință-i înghițită.
55 Unde îți este boldul, moarte, Și cine o să ți-l mai poarte?”
56 Al morții bold s-a dovedit A fi păcatul, negreșit; Iar Legea este cea prin care, Acest păcat, putere, are.
57 Dar mulțumiri fie, mereu, Aduse, pentru Dumnezeu, Cari, biruință, ne-ncetat – Prin Domnul nost’, Iisus – ne-a dat.
58 De-aceea, vă îndemn, dragi frați, Ca, neclintiți și tari, să stați; În lucrul Domnului, apoi, Necontenit, sporiți dar, voi, Pentru că astă osteneală Nu-i în zadar, fără-ndoială.”