1 Corinthians 14
1 „Iată, acuma, sfatul meu: Iubirea, s-o cătați, mereu. De-asemenea, dragii mei frați, În urmă, să mai căutați Și darurile-acelea care Duhovnicești sunt, fiecare. Dar mai ales, să vă doriți Ca să puteți să prorociți.
2 Într-adevăr, cine vorbește În altă limbă, dovedește Că se-adresează, tot mereu, Prin duhul său, lui Dumnezeu Și, nicidecum, oamenilor, Pentru că nimeni – fraților – Nu-l înțelege; când vorbește – Cu duhul – taine-mpărtășește.
3 Dar omul care-a prorocit, Doar pentru oameni a vorbit Spre mângâiere și zidire, Precum și pentru sfătuire.
4 Cel care-n alte limbi vorbește, Pe sine însuși, se zidește; Însă cel care-a prorocit, Biserica, a întărit, Căci ea, atuncea – sufletește – Prin prorocie, se zidește.
5 Eu, tare mult, aș vrea să fiți, Mereu, în stare, să vorbiți, În alte limbi, dar mai ales, Să prorociți – bine-nțeles. Acela care prorocește – Decât acel care vorbește În alte limbi – este mai mare; Afară doar, de cazu-n care, El poate ca să tălmăcească Limba pe care-o s-o vorbească, Pentru că doar atunci zidește Bisericile, sufletește.
6 Într-adevăr – mă rog frumos – Ați fi avut voi, vreun folos, Dacă, la voi, aș fi venit Și-n alte limbi aș fi vorbit, Făr’ a aduce, prin vorbire, Apoi, nici o descoperire? Sau fără să vă dau putință, Să dobândiți, o cunoștință, Ori prorocii ca să aflați Și-nvățătură, să luați?
7 Chiar și acele lucruri care Au fost lipsite de suflare – Fie că-s fluiere făcute, Fie că ele-s alăute – Dacă n-au sunet, deslușit, Puternic, clar și lămurit, Cine, din cei ce-au ascultat, Pricepe-va, ce s-a cântat?
8 Sau dacă, trâmbița nu poate, Un sunet, lămurit, a scoate, Cine are să știe-apoi, Să fie gata, de război?
9 La fel și voi, dacă vorbiți – Iar vorbele ce le rostiți Sunt ne-nțelese – cineva Va desluși apoi, ceva, Din tot ce-ați spus? Vorbele sânt, Atuncea, aruncate-n vânt. Însă cel care-a prorocit, Biserica, a întărit.
10 Sunt multe limbi, în astă lume, Dar, făr-un înțeles anume, Nici una nu s-a pomenit.
11 Dacă eu, însă, n-am găsit, Ce înțeles, cuvântul are, Străin voi fi, pentru cel care O să vorbească și – la fel – Străin, are să-mi fie el.
12 Și tot așa, e și cu voi, Căci, ne-ncetat, râvniți apoi, Să căpătați daruri cerești. Voiți daruri duhovnicești, Și-i bine, pentru că-ncercați Ca din belșug, să căpătați, Aceste daruri. Dar, să știți, În urmă, să le folosiți, Spre al Bisericii folos, Ca ea să poată, ne-ndoios, A fi, prin ele, întărită Și sufletește-a fi zidită.
13 De-aceea, cel care vorbește În altă limbă, trebuiește Ca să se roage, să primească Putința, să o tălmăcească.
14 Fiindcă dacă, mă rog eu, În altă limbă, duhul meu Se va ruga, dar mintea mea, Fără de rod, va rămânea.
15 Ce-i de făcut? Atuncea, eu Mă voi ruga, cu duhul meu, Însă apoi, de-asemenea, Am să mă rog cu mintea mea; Sau voi cânta, cu duhul meu, Dar și cu mintea, cânt, mereu.
16 Altminteri, dacă mulțumești, În duh, atunci când te găsești Printre acei care vădesc Căci aste daruri le lipsesc, Cum vor putea ei a răspunde, „Amin”, dacă nu pot pătrunde În înțelesul vorbelor, Pe care tu, în fața lor, Prin rugăciune, le-ai rostit, Când, Domnului, I-ai mulțumit?”
17 Tu mulțumești, lui Dumnezeu, Foarte frumos, în duh, mereu, Dar celălalt nu s-a zidit, În suflet, când te-a auzit.
18 Îi mulțumesc lui Dumnezeu, Pentru că-n alte limbi, pot eu, Mai mult, ca să vorbesc apoi, Decât puteți, vreodată, voi.
19 Dar în Biserică, voiesc, Doar cinci cuvinte, să rostesc, Pe înțelesul tuturor Și spre învățătura lor, Decât vreo zece mii să zic, În alte limbi, și-apoi, nimic – Nimeni – să nu mai înțeleagă, Și-nvățături, să nu culeagă.
20 Deci fraților, luați aminte: Nu v-arătați, copii, la minte, Ci-n răutăți, căci doar atunci Eu vă îndemn, ca să fiți prunci. La minte, fiți ca și cei cari Au dovedit că-s oameni mari.
21 Știți, foarte bine, că s-a zis Și că, în Lege, este scris: „Am să vorbesc, norodului, Prin limbi, necunoscute lui – Prin buze care sunt străine – Și nu vor asculta, de Mine.”
22 Deci, limbile sunt, prin urmare, Un semn – dar nu pentru cei care S-au dovedit că-s credincioși, Ci pentru cei necredincioși. Și prorocia se vădește Un semn, cari însă, folosește Nu pentru cei necredincioși, Ci pentru cei ce-s credincioși.
23 Dacă Biserica-i aflată Toată-mpreună adunată, Și-n alte limbi, începeți voi Ca să vorbiți, cu toți apoi – Și dacă, întâmpla-se-va, Că o să intre cineva, Dintre necredincioși, sau cei Care n-au daruri – oare, ei Nu au să creadă, negreșit, Precum că ați înnebunit?
24 Dar dacă toți se dovedesc Precum că prorocii rostesc – Atunci când, întâmpla-se-va, Că o să intre cineva, Dintre necredincioși, sau cei Lipsiți de daruri – atunci ei, De toți, vor fi încredințați, Căci ei, de toți, sunt judecați.
25 Tainele-n inimă dosite, Atunci vor fi descoperite, Și au să cadă la pământ, În fața Domnului Cel Sfânt, Mărturisind, mereu, apoi, Că Dumnezeu e printre voi.
26 Deci, după câte am văzut, Vă-ntreb: ce este de făcut? Iată ce trebuie, dragi frați, Să faceți, când vă adunați: Dacă, cumva, unul din voi Are o-nvățătură-apoi, Un altul, poate, o cântare, Sau vorbe-n altă limbă are, Iar altul o descoperire, Ori altul are-o tălmăcire, Toate să se înfăptuiască, Pentru zidirea sufletească.
27 Dacă sunt unii cari vorbesc În alte limbi, îi sfătuiesc – Pe rând – doi, trei doar, să vorbească, Iar unu-apoi, să tălmăcească.
28 Dacă nu e nici un tălmaci, Atunci, mai bine e să taci, Când, în Biserică, tu stai, Și-atâta grijă doar să ai, Ca să-ți vorbești atunci, mereu, Doar ție și lui Dumnezeu.
29 Prorocii trebuie să știe Cum este bine ca să fie: Deci, în Biserici – dintre ei – Au să vorbească doi sau trei. Ceilalți s-asculte-i sfătuiesc, Spre-a judeca tot ce vorbesc.
30 Când o descoperire are Unul, dintre aceia care Stau jos, iată ce să se facă: Întâiul trebuie să tacă.
31 Căci toți puteți să prorociți, Dar vreau ca să vă rânduiți, Ca toți să fie în măsură Să capete învățătură Și, pentru-a fi îmbărbătați, În acest fel, toți ceilalți frați.
32 În toate – duhurile lor – Supuse sunt, prorocilor.
33 Căci Dumnezeu, fără-ndoială, Nu-i Domn în neorânduială, Ci, în Bisericile lor – Adică-n ale sfinților – Încredințați voiesc să fiți, Că Domn al păcii e, să știți.
34 Femeia, datorie, are De a tăcea, în adunare, Căci n-are dreptul de vorbit, În adunări. Ea – negreșit – Supusă trebuie să fie, Așa precum, în Lege, scrie.
35 Atuncea când o să voiască, Învățătură, să primească, Asupra unui lucru care S-a pomenit în adunare, Să-ntrebe, pe al ei bărbat, Acasă când s-o fi aflat. Căci, în Biserică – vezi bine – Pentru femei, este-o rușine, Atunci când au să îndrăznească, Să ia cuvântul, să vorbească.
36 Dar oare, al lui Dumnezeu Cuvânt – vă-ntreb, acuma, eu – O fi chiar de la voi pornit? Sau pân’ la voi doar, a sosit?
37 Și dacă crede cineva, Precum că e proroc, cumva – Și știe că, de Dumnezeu, Se află insuflat, mereu – Vreau să priceapă că, ce-am zis – Adică ceea ce v-am scris – Nu e cuvântul omului, Ci e porunca Domnului.
38 Și dacă întâmpla-se-va, Că nu-nțelege cineva, Să nici nu înțeleagă-apoi!
39 Deci, fraților, eu vreau ca voi, Neîncetat, să vă doriți Ca să puteți să prorociți. Dar nu cumva, prin prorocie, Împiedicată, să vă fie Vorbirea-n alte limbi apoi.
40 Pe toate, să le faceți voi, În chipul care, ne-ndoios, Are să fie cuviincios Și cu o bună socoteală, Pentru o bună rânduială.”