1Am zis: Voi lua seamă la căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea; voi pune frâu gurii mele, cât va fi cel rău înaintea mea.
2Am amuțit în tăcere. Am tăcut chiar și de la bine și durerea mea s‐a ațâțat.
3Inima mea ardea înăuntrul meu, ardea focul cugetând eu. Atunci am vorbit cu limba mea.
4Fă‐mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu și măsura zilelor mele, câtă este; să știu ce sfărâmicios sunt.
5Iată, mi‐ai făcut zilele cât un lat de mână. Vremea vieții mele este o nimica înaintea ta. Cu adevărat orice om este o suflare, chiar cel ce stă tare..
6Da, omul umblă ca o umbră, se neliniștește cu adevărat în zadar, îngrămădește avuții și nu știe cine le va strânge.
7Și acum, Doamne, ce aștept eu? Nădejdea mea este în tine!
8Izbăvește‐mă de toate fărădelegile mele; nu mă face de ocara nebunului.
9Am fost mut, nu mi‐am deschis gura, căci tu ai făcut aceasta.
10Depărtează lovitura de la mine, pier de lovirea mâinii tale.
11Când mustri pe om și‐l pedepsești pentru nelegiuire, tu faci să se ducă frumusețea lui ca molia. Da, orice om este o suflare..
12Auzi‐mi rugăciunea, Doamne, și pleacă urechea la strigarea mea; nu fi surd la lacrimile mele, căci sunt un străin la tine, un pribeag, ca toți părinții mei.
13Ia‐ți privirea de la mine și mă voi întări, mai înainte de a mă duce de aici și să nu mai fiu.