1Ah, de ai despica cerurile, de te‐ai coborî, de s‐ar topi munții înaintea ta,
2cum aprinde focul vreascurile și cum face focul să clocotească apa: ca să faci numele tău cunoscut potrivnicilor tăi, să tremure neamurile înaintea ta!
3Când făceai lucrurile înfricoșate pe care nu le așteptam, te‐ai coborât, munții s‐au topit înaintea ta.
4Căci din veac n‐au auzit, nici n‐au prins cu urechea, nici ochiul n‐a văzut un Dumnezeu afară de tine, care să lucreze pentru cel ce‐l așteaptă.
5Tu întâmpini pe cel ce se bucură să facă dreptate, care‐și aduce aminte de tine în căile tale. Iată, te‐ai mâniat și noi am păcătuit; de mult am fost în ele și vom fi noi oare mântuiți?
6Căci ne‐am făcut toți ca ceva necurat și toate dreptățile noastre sunt ca și hainele celei ce are la fire: și toți ne veștejim ca frunza și nelegiuirile noastre ne‐au luat ca vântul.
7Și nu este nimeni care cheamă numele tău, care se trezește ca să te cuprindă. Căci ți‐ai ascuns fața de noi și ne‐ai topit prin nelegiuirile noastre.
8Și acum, Doamne, tu ești Tatăl nostru. Noi suntem lutul și tu olarul nostru și noi toți suntem lucrul mâinilor tale.
9Nu te mânia prea tare, Doamne, nici nu‐ți aduce aminte în veac de nelegiuire. Iată, vezi, te rugăm, noi suntem toți poporul tău.
10Sfintele tale cetăți s‐au prefăcut într‐o pustie, Sionul este o pustie, Ierusalimul o pustietate.
11Sfânta și frumoasa noastră casă, unde te‐au lăudat părinții noștri este arsă cu foc și toate lucrurile noastre de preț sunt pustiite.
12Te vei opri, tu, oare în fața acestor lucruri, Doamne? Vei tăcea tu și ne vei strâmtora de tot?